dulắu¹ sm [At: PRAV. 64 / Pl: ~ắi / E: pn dolow] 1 Câine mare (și lățos) Si: (îvr) zăvod. 2 (Fig) Calificativ injurios pentru un om bătrân lipsit de educație (și de cultură), cu deprinderi grosolane. 3 (Pop) Constelație boreală din care face parte și Sirus Si: câinele-mare.

dulắu² sm [At: VICIU, S. GL. / Pl: ~ắi / E: nct] (Reg) Dovleac.

dulắu³ sn [At: CHEST. IV, 16/62 / V: ~léu / Pl: ? / E: mg dülö] (Reg) 1 Drum de țară situat mai jos decât terenurile care îl mărginesc. 2 Țarină. 3 Făgăraș. 4 (Buc) Mămăligă cu brânză.

DULẮU, dulăi, s. m. Cîine mare și lățos (mai ales de la stînă); zăvod. Dulăi mari cît mînjii se întîlneau bot în bot prin întunerec. CAMILAR, T. 6. După zaplaz, hămăiau dulăi ciobănești. SADOVEANU, Z. C. 115. Pînă-n ziuă urlă dulăii de la stînă. ALECSANDRI, P. III 299. Așa buciumă ciobanii Cînd își prăpădesc cîrlanii Și s-adune dulăi Pe la toate tîrlele. SEVASTOS, C. 293.

DULẮU ~i m. Câine mare; zăvod. [Sil. du-lau] /<pol. dolaw

DULĂU s. m. (Mold., ȚR) Cîine mare; zăvod. A: Să plătească celuia cu dulăul. PRAV. Dulăii mai mult cu mirosul decît cu viderea arată pre hiară. NCCD, 252. Mai de nădejde iaste dulăul deșteptat decît străjeriul cel însomnorat. CI, 96. Iară dulăul sărea si apăra oile. E 1779, 15^v; cf. M. COSTIN; NECULCE; NCCD, 308; CI, 97, 170, 173, 174; E 1779, 15^r. B: Dulăul să culca jos la rădăcina copaciului. E ante 1704, 28^v; cf. ÎNDREPTAREA LEGII; E ante 1704, 29^v. Etimologie: pol. dołow.

dulău m. 1. câine mare ciobănesc: dulău de stână AL.; 2. fig. bădăran. [Pol. DOLOW].

dulắŭ m. (pol. dolów, sfîrșit de vînătoare, un fel de cîne de vînat, d. vsl. loviti, a vîna. V. lovesc). Vechĭ. Cîne de vînat. Azĭ. Zăvod, cîne foarte mare. V. cîne.

dulén sn vz dulău³

dulắu s. m., art. dulắul; pl. dulắi, art. dulắii

dulău s. m., art. dulăul; pl. dulăi, art. dulăii

DULĂU s. (ZOOL.) zăvod, (prin Transilv.) pugleu, (Mold. și Bucov.) zăblău. (Un ~ pentru păzit curtea.)

DULĂU s. (ZOOL.) zăvod, (prin Transilv.) pugleu, (Mold. și Bucov.) zăblău. (Un ~ pentru păzit curtea.)

Dulău ≠ cotei

DULĂUL s. art. v. câinele-mare.

dulăul s. art. v. CÎINELE-MARE.

dulắu (dulắi), s. m. – 1. (Înv.) Cîine de vînătoare, copoi. – 2. Cîine de pază (Canis pecuarius). Probabil pol. dołow, din sl. loviti „a vîna” (Cihac, II, 104). După Șeineanu, Rom., XXX, 549, din mag. dullő, soluție care pare dificilă sub aspect fonetic. – Der. dolcă, s. f. (cățea de pază), pe care Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, 173, îl considera de origine dacică.