doică^[1] sf [At: PO 183/4 / V: (înv) daică sf / Pl: ~ci, (înv) ~ce / E: bg доика] 1 Femeie care alăptează (și îngrijește) copilul altei femei Si: (Itî, iuz) nutrice. 2 (Reg) Termen de politețe, folosit la țară, cu care se adresează un tânăr unei femei (mai) în vârstă Si: țață, lele. modificată

DÓICĂ, doici, s. f. Femeie angajată să alăpteze (și să îngrijească) copilul altei femei (care nu poate alăpta singură); (Mold.) mancă. Cucoanele-și dau copiii la doică și pleacă la băi. Lor li-i și rușine să-și crească pruncii. VLAHUȚĂ, O. A. II 97. După ce vei naște, dragă, Mergi vro doică de te bagă. PANN, P. V. III 43. ♦ Dădacă. Doica, iubind foarte pe băiat, îl însoțea mereu la ceasurile de-nvățătură. CARAGIALE, P. 106.

DÓICĂ ~ci f. înv. Femeie angajată să alăpteze și să îngrijească un copil străin. [Sil. doi-că] /<bulg. dojka

DOICĂ s. f. (ȚR, Ban., Criș., Trans. SV) Femeie care alăptează în locul mamei. B: El îngrecă pre doica. ÎNDREPTAREA LEGII. Doica. Doică. LEX., 58^r. Să-ți aduc o doică să ți-l hrănească. CRON. 1736, 68^v. Voia-ți iaste să-ți chem ție muiare doică de la jidovi? ANT. 1766, 296^r; cf. MARDARIE, 133; LEX. 1683, 44^r; BIBLIA (1688): M 1776, 45^r. C: Cu doică streină de-și va apleca pruncul ei. CS, 99^v. Dojkĕ. Nutrix. AC, 835. Voia ți-e să-ți aduc o muiare doică? CRON. ante 1730, 57^r; cf. CS, 76^v, 101^v; M 1704, 83^v; M 1740, 49^v. // A: Voia-ți iaste să-ți chem ție o muiare doică de la jidovi? ANT. 1726, 215^r; cf. ANT., 75^r; B 1775, 98^v: H 1779², 81^v. Etimologie: bg. dojka. Cf. aplecător (1), mamcă.

doică f. femeie care alăptează un copil străin. [Slav. DOĬKA (din doĭati, a alăpta)].

dóĭcă f., pl. ĭ (bg. doĭka, doĭcă; sîrb. dojka, țîță; pol. dojka, oaie alăptătoare, d. vsl. doiti, a alăpta; ung. dojka, doĭcă. V. doniță). Vest. Mancă, femeĭe care (pentru banĭ) alăptează copilu alteĭa.

dóică s. f., g.-d. art. dóicii; pl. doici

dóică s. f., g.-d. art. dóicii; pl. doici

DÓICĂ s. dădacă, (livr.) bonă, nursă, (Mold. și Bucov.) mancă.

DOICĂ s. dădacă, (livr.) bonă, nursă, (Mo!d. și Bucov.) mancă.

dóică (dóici), s. f. – Dădacă. Sl. (bg. dojkŭ, slov. dojka), cf. pol. dojka „vacă cu lapte”, din sl. doiti „a alăpta” (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, Cihac, II, 98). – Der. doici, vb. (a alăpta); doicie, s. f. (timpul în care o femeie este doică). Doică (Banat, Olt., Munt.) circulă în Trans. în forma daică (ALR, 222), din mag. dajka (Gáldi, Dict., 123). Cf. doniță.