dislocație sf [At: REGULAMENT, 15/12 / V: des~, dizl~, (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr dislocation] 1-3 Dislocare (1-3). 4-5 Dislocare (5-6). 6 Schimbare produsă în poziția unui element geologic (strat, masiv, structură geologică în ansamblul ei etc.) prin deformare plastică sau ruptură. 7 Defect structural microscopic al unui cristal, care constă în lipsa unuia sau a mai multor șiruri de atomi din rețeaua cristalină.

DISLOCÁȚIE s.f. Dislocare. ♦ Defect de structură al unui cristal, constând în perturbarea distribuției atomilor. [Gen. -iei, var. dislocațiune s.f. / < fr. dislocation].

DISLOCÁȚIE s. f. 1. dislocare. 2. defect de structură al unui cristal constând în perturbarea distribuției atomilor. (< fr. dislocation)

dislocațiune sf vz dislocație

DISLOCAȚIÚNE s.f. v. dislocație.

* dislocațiúne f. (fr. dislocation, mlat. dislocatio, cl. delocatio). Acțiunea de de disloca. Luxațiune. – Și -áție, dar. ob. -áre.

dislocáție (rar) (-ți-e) s. f., art. dislocáția (-ți-a), g.-d. art. dislocáției; pl. dislocáții, art. dislocáțiile (-ți-i-)

dislocáție s. f. (sil. -ți-e), art. dislocáția (sil. -ți-a), g.-d. art. dislocáției; pl. dislocáții, art. dislocáțiile (sil. -ți-i-)

dislocație, (engl.= dislocation) (tect.), orice deranjament din poziția inițială (depozițională) a unor strate sau a unui volum de roci din scoarța terestră.

DISLOCÁȚIE (< fr.) s. f. 1. Defect structural microscopic al unui cristal rezultat din alunecarea unui semiplan atomic în rețeaua cristalină (d. de margine) sau prin translația unei părți limitate din cristal în raport cu partea cu care se învecinează (d. în spirală). 2. (GEOL.) Modificarea poziției, inițial orizontală, a unui element geologic (structură, masiv, strat) prin deformare plastică sau rupturală. Se formează cute (dislocații plicative sau de cutare tangențială) sau fracturi (dislocații disjunctive, radiare sau rupturale).