diávoliță sf [At: CODRU-DRĂGUȘANU, C. 75 / A și: diavolíță / Pl: ~țe / E: diavol + -iță] 1 Ființă imaginară, considerată drept întruchiparea spiritului rău Si: (pop) diavoloaică (1), diavoloaie. 2 (Fig) Fată sau femeie tânără, vioaie, isteață, ispititoare, care se ține de pozne Si: (pop) diavoloaică (2), drăcoaică.

DIÁVOLIȚĂ, diavolițe, s. f. 1. Drăcoaică (1). ♦ (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») Termen de ocară pentru un lucru care produce supărare, care creează dificultăți. Diavolița de cumpănă nu va să se lase în jos de loc, de loc. ISPIRESCU, L. 400. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») Drăcoaică (2). Diavolițele de fete fugeau, de nu le zăreai, după fluturi în toate părțile. HOGAȘ, M. N. 46. Diavolița asta trebuie să știe toate. VLAHUȚĂ, O. A. III 103. – Pronunțat: dia-. – Accentuat și: diavolíță.

DIÁVOLIȚĂ ~e f. 1) Ființă feminină simbolizând răul; drăcoaică. 2) fig. Femeia rea, afurisită; drăcoaică. 3) fam. glumet. Fată sau femeie isteață, vioaie și ispititoare, care se ține de pozne; drăcoaică. /diavol + suf. ~ița

diavolíță, -oáĭcă f. V. diavol.

diávoliță (dia-) s. f., g.-d. art. diávoliței; pl. diávolițe

diavolíță s. f. (sil. dia-), g.-d. art. diavolíței; pl. diavolíțe

DIÁVOLIȚĂ s. 1. v. drăcoaică. *2. v. ștrengăriță.

DIAVOLIȚĂ s. 1. drăcoaică, tartoriță, (rar) diavoloaică, (reg.) sarsaoroaică, tartăroaică. 2.* drăcoaică, ștrengăriță, tartoriță, (Mold.) zgîtie. (Maria e o ~ și jumătate.)