DIAGONÁLĂ, diagonale, s. f. 1. (Geom.) Segment de dreaptă care unește două vîrfuri ale unui poligon sau ale unui poliedru care nu sînt legate prin aceeași muchie; (sens curent) orice obiect – grindă, scîndură etc. – așezat de-a curmezișul. Într-un paralelogram, diagonalele se taie în părți egale. ◊ Loc. adv. În diagonală = de-a curmezișul. Afișe albe, tăiate în diagonală de o bandă tricoloră, chemau... cetățenii. C. PETRESCU, Î. II 126. ♦ (La unele uniforme militare) Curea purtată de-a curmezișul pieptului. 2. Porțiune de cale ferată care taie oblic mai multe linii paralele dintr-o stație, pentru a permite trecerea trenurilor de pe o linie pe alta. – Pronunțat: di-a-.

DIAGONÁLĂ s.f. Dreaptă care unește vârfurile opuse ale unui poligon, ale unui poliedru; (curent) bară, grindă etc. pusă în curmeziș. ♦ (Mil.) Curea purtată de-a curmezișul pieptului. ♦ Linie de cale ferată care întretaie oblic mai multe linii paralele ale unei stații. [< fr. diagonale].

DIAGONÁLĂ ~e f. 1) Dreaptă care unește două vârfuri nealăturate ale unui poligon sau ale unui poliedru. ◊ În ~ de-a curmezișul. 2) Curea purtată de-a curmezișul pieptului la unele uniforme militare. 3) Ramificație de cale ferată care permite trecerea trenurilor de pe o linie pe alta. [Sil. di-a-] /<fr. diagonal

diagonală f. linie diagonală: a trage o diagonală.

DIAGONÁL, -Ă, diagonali, -e, s. f., adj. I. S. f. 1. Segment de dreaptă care unește două unghiuri (sau vârfuri) nealăturate ale unui poligon sau două vârfuri ale unui poliedru aflate pe fețe diferite. ◊ Loc. adv. În diagonală = pe direcția unei drepte înclinate față de un punct de referință; de-a curmezișul. ♦ Curea purtată de-a curmezișul pieptului la unele uniforme (militare). 2. Porțiune de linie de cale ferată sau de tramvai care întretaie oblic mai multe linii paralele dintr-o stație, pentru a permite trecerea vagoanelor de pe o linie pe alta. 3. Bară înclinată, pusă în curmeziș, cu rol de sprijin al unor elemente de construcție. II. Adj. Ca o diagonală (I 1); curmeziș; cruciș. [Pr.: di-a-] – Din fr. diagonal.

diagonal, ~ă [At: DEX / P: di-a~ / Pl: ~i, ~e / E: fr diagonal] 1-2 sf, a (Segment de dreaptă) care unește două unghiuri (sau vârfuri) nealăturate ale unui poligon sau două vârfuri ale unui poliedru aflate pe fețe diferite. 3 sf (Îlav) În ~ă În direcția unei drepte înclinate față de un punct de referință Si: de-a curmezișul. 4 sf Curea purtată în diagonală (3) pe piept la unele uniforme (militare). 5 sf Porțiune de linie de cale ferată sau tramvai care taie oblic mai multe linii paralele, permițând trecerea vagoanelor de pe o linie pe alta. 6 sf Bară înclinată cu rol de sprijin al unor elemente de construcție. 7 a Care este în formă de diagonală (1). 8 a Cruciș. 9 sn (Tex) Împletitură de fire care prezintă linii paralele oblice.

DIAGONÁL, -Ă, diagonali, -e, s. f., adj. I. S. f. 1. Segment de dreaptă care unește două unghiuri (sau vârfuri) nealăturate ale unui poligon sau două vârfuri ale unui poliedru aflate pe fețe diferite. ◊ Loc. adv. În diagonală = pe direcția unei drepte înclinate față de un punct de referință; de-a curmezișul. ♦ Curea purtată de-a curmezișul pieptului la unele uniforme (militare). 2. Porțiune de linie de cale ferată sau de tramvai care taie oblic mai multe linii paralele dintr-o stație, pentru a permite trecerea vagoanelor de pe o linie pe alta. 3. Bară înclinată care leagă două noduri ale tălpilor opuse ale unei grinzi cu zăbrele. II. Adj. Care unește vârfurile a două unghiuri nealăturate ale unui poligon sau două vârfuri ale unui poliedru aflate pe fețe diferite; care este în formă de diagonală; curmeziș; cruciș. [Pr.: -di-a-] – Din fr. diagonal.

DIAGONÁL, -Ă I. adj. ca o diagonală; oblic. II. s. n. (text) împletitură de fire care prezintă în țesătură linii paralele oblice. II. s. f. 1. segment de dreaptă care unește două vârfuri opuse ale unui poligon sau ale unui poliedru. ♦ în ~ = de-a curmezișul. ◊ (mil.) curea purtată de-a curmezișul pieptului. 2. bară, grindă etc. pusă în curmeziș. 3. linie de cale ferată care întretaie oblic mai multe linii paralele ale unei stații. (< fr. diagonal, lat. diagonalis)

* diagonál, -ă adj. (fr. diagonal, lat. diagonalis, d. vgr. diagónios, diagonal, d. gonia, unghĭ. V. trigon). Geom. Se zice despre liniile ca, într’un pătrat orĭ dreptunghĭ, pleacă de la un unghĭ la unghiu opus. Adv. În mod diagonal. În diagonal, în mod diagonal. V. curmeziș, veref.

diagonálă (di-a-) s. f., g.-d. art. diagonálei; pl. diagonále

DIAGONÁLĂ s. (MAT.) (înv.) piezișime. (A trage o ~.)

DIAGONALĂ s. (MAT.) (înv.) piezișime. (A trage o ~.)