DENÚNȚ, denunțuri, s. n. Informare adresată unei instanțe penale cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană; denunțare (2). – Din denunța (derivat regresiv).

denúnț sn [At: CAMILAR, N. I, 37 / V: (înv) ~nciu / Pl: ~uri / E: denunța drr] 1 Informare adresată unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană Si: denunțare (1), denunțat¹ (1). 2 (Înv) Comunicat dat unui guvern reacționar despre pregătirile tainice ale opoziției revoluționare sau ale detașamentelor de revoluționari.

DENÚNȚ, denunțuri, s. n. Informare adresată unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană; denunțare. – Din denunța (derivat regresiv).

DENÚNȚ, denunțuri, s. n. Semnalarea către o autoritate a unei infracțiuni; denunțare, delațiune. Agia a aflat totul... A fost un denunț sau așa ceva. CAMIL PETRESCU, O. II 135.

DENÚNȚ s.n. Semnalarea către o autoritate a unei infracțiuni; denunțare. V. delațiune. [< denunța].

DENÚNȚ s. n. semnalarea către o autoritate a comiterii unei infracțiuni; denunțare, delațiune. (< denunța)

DENÚNȚ ~uri n. Informare a unui organ sau a unei persoane în drept despre comiterea unei infracțiuni; pâră. /v. a denunța

*1) denúnț n., pl. urĭ (d. a denunța, după anunț. V. enunț). Denunțare, veste care denunță. Hîrtie care conține o denunțare.

denúnț s. n., pl. denúnțuri

denúnț s. n., pl. denúnțuri

DENÚNȚ s. denunțare, (livr.) delațiune, (pop.) pâră, (înv.) sicofantie, (fam. fig.) turnare. (~ adresat justiției.)

DENUNȚ s. denunțare, (livr.) delațiune, (pop.) pîră, (înv.) sicofantie, (fam. fig.) turnare. (~ adresat justiției.)

DENUNȚ bingăneală, bing-bang, borax, cântare, cântarea cântărilor, ciochie, ciripeală, cloncănit, melodie, păcură, pețitorie, scuipat, sifon, smoală, șopteală, trântă, trânteală.