delíciu sn [At: CALENDARIU (1794), 28/25 / V: ~iție sf / Pl: ~ii și (înv) ~ri / E: fr délice, lat delicium] 1 Plăcere foarte mare Si: desfătare, încântare. 2 Savoare. 3-4 (Fig; fam) Lucru (sau ființă) încântătoare.

DELÍCIU, delicii, s. n. Plăcere deosebit de mare. V. desfătare, încîntare. Alții... gustă cu deliciu atît cît le poate dărui clipa. CAMIL PETRESCU, T. II 292. Sorbirăm cu deliciu din băutura înviorătoare. M. I. CARAGIALE, C. 17. Vă închipuiți că n-aș vrea să viu la Iași... să gust deliciile unui triumf de cabotin? CARAGIALE, O. VII 428. ◊ Fig. (Familiar) Se admiră în oglindă și o sărută cu veselie. – Ești un deliciu. CAMIL PETRESCU, T. I 452.

DELÍCIU s.n. Plăcere mare, intensă; savoare; desfătare. [Pron. -ciu. / cf. fr. délice, lat. delicium].

DELÍCIU s. n. plăcere mare, intensă; savoare; desfătare. (< lat. delicium, fr. délice)

DELÍCIU ~i n. 1) Plăcere mare și aleasă; desfătare; încântare. 2) fig. Lucru sau ființă încântătoare. [Sil. -li-ciu] /<lat. delicium, fr. délice

deliciu n. plăcere extremă, desfătare.

*delíciŭ n. (lat. delicium. V. delectez). Plăcere, voluptate, fericire: deliciile călătoriilor, acest copil face deliciile mameĭ sale, ce deliciŭ a ști cauzele lucrurilor!

delíciu [ciu pron. cĭu] s. n., art. delíciul; pl. delícii, art. delíciile (-ci-i-)

delíciu s. n. [-ciu pron. -cĭu], art. delíciul; pl. delícii, art. delíciile (sil. -ci-i-)

deliciu

deliciu, -cii.

DELÍCIU s. savoare. (~ul unei mâncări.)

DELÍCIU s. v. delectare, desfătare, farmec, încântare, plăcere, voluptate, vrajă.

DELICIU s. savoare. (~ unei mîncări.)

deliciu s. v. DELECTARE. DESFĂTARE. FARMEC. ÎNCÎNTARE. PLĂCERE. VOLUPTATE. VRAJĂ.

Deliciu ≠ aversiune, oroare, repulsie, scârbă

delíciu (delícii), s. n. – Plăcere, desfătare. Lat. delicium (sec. XIX). – Der. delicios, adj., din fr. délicieux.