declinare sf [At: HELIADE, PARALELISM, I, 64/4 / Pl: ~nări / E: declina] 1 (Grm) Trecere a unui substantiv, pronume, numeral, adjectiv sau articol prin toate cazurile gramaticale Si: declinat¹ (1), declinație (1). 2 (Îe) ~a numelui, calității Spunere a numelui, calității, prezentându-se Si: declinat¹ (2). 3 Refuz de a-și asuma o sarcină, o responsabilitate Si: declinat¹ (3). 4 Nerecunoaștere a competenței cuiva sau a compatibilității a ceva Si: declinat¹ (4). 5 Coborâre a aștrilor spre apus Si: declinat¹ (5). 6 (Îs) ~ de competență Trimitere a unei pricini spre soluționare la organul de jurisdicție competent de către organul sesizat, care se constată incompetent. 7 (Grm) Clasă sau categorie de substantive sau adjective care folosesc aceleași mijloace în realizarea flexiunii Si: declinație (2).

DECLINÁRE, declinări, s. f. Acțiunea de a declina; (Gram.) trecerea unui substantiv, adjectiv, pronume, numeral sau articol prin toate cazurile gramaticale. ♦ (Gram.) Clasă sau grupă de substantive sau adjective cu aceleași forme de flexiune. În limba romînă sînt trei declinări.

DECLINÁRE s.f. 1. Trecerea unui nume (substantiv, adjectiv etc.) prin toate cazurile gramaticale. ♦ Clasă sau grupă de substantive sau de adjective care au aceleași forme de flexiune. 2. Hotărâre prin care o instanță își constată incompetența și trimite cazul unei instanțe competente. [< declina].

DECLINÁRE s. f. 1. acțiunea de a declina. 2. totalitatea modificărilor suferite de un nume pentru a exprima cazurile gramaticale; flexiune nominală. ◊ clasă sau grupă de substantive care au aceleași forme de flexiune ori care folosesc aceleași mijloace de realizare a flexiunii. 3. (jur.) ~ de compentență = hotărâre prin care care o instanță își constată incompetența și trimite cazul unei instanțe competente. (< declina)

DECLINÁRE ~ări f. gram. 1) Schimbare a unui substantiv, adjectiv, pronume, numeral sau articol după cazuri și numere. 2) Clasă de substantive care se declină după același model. [G.-D. declinării] /v. a declina

*declinațiúne f. (lat. declinátio, -ónis). Gram. Șir de forme numite cazurĭ pin care trec, în unele limbĭ, cuvintele declinabile. Astr. Depărtarea uneĭ stele de ecŭatoru ceresc. Unghi pe care-l face acu magnetic la est orĭ la vest în raport cu meridiana. – Și -ație și (în gram.) maĭ des -áre.

declináre (de-cli-) s. f., g.-d. art. declinắrii; pl. declinắri

declináre s. f. (sil. -cli-), g.-d. art. declinării; pl. declinări

declinare

declinare, -nări.

DECLINÁRE s. (GRAM.) declinație, flexiune nominală, (înv.) plecare. (~ unui substantiv.)

DECLINARE s. (GRAM.) declinație, flexiune nominală, (înv.) plecare. (~ unui substantiv.)

DECLINÁRE s. f. (< decliná < lat. declinare, cf. fr. décliner) 1. trecere a unui articol, substantiv, adjectiv, numeral sau pronume prin toate cazurile gramaticale; totalitatea modificărilor survenite în forma unui articol, substantiv, adjectiv, numeral sau pronume pentru exprimarea tuturor cazurilor gramaticale, la singular și la plural. ◊ ~ articulátă: d. a substantivelor cu ajutorul articolului hotărât (enclitic și proclitic). Poate fi întâlnită și la adjectivele ce precedă substantivele, dar numai cu articolul hotărât enclitic. ◊ ~ nearticulátă: d. a substantivelor fără articole hotărâte, precedate sau nu de articole nehotărâte sau de alți determinanți (cum ar fi adjectivele pronominale). O întâlnim și la adjectivele calificative, care urmează substantivelor (în cazul în care adjectivele sunt precedate de articol demonstrativ este vorba de o d. articulată, specifică adjectivelor). De asemenea, este prezentă și la formele numeralului cardinal un – o sau la pronume, unde flexiunea se bazează pe desinențe specifice de genitiv-dativ (-ui, -ei), care țin de structura lor internă. Există și situații în d. nearticulată, în care cazurile substantivelor, ale adjectivelor, ale numeralelor sau ale pronumelor sunt marcate cu ajutorul prepozițiilor (chiar genitivul și dativul). ◊ ~ sintétică: d. realizată cu ajutorul articolului hotărât enclitic, care face corp comun cu substantivul sau cu adjectivul aflat înaintea substantivului (omul, mama; viteazul om, buna mamă). ◊ ~ analítică: d. realizată cu articolul nehotărât (în cazul substantivelor), cu articolul demonstrativ (în cazul adjectivelor) sau cu determinanții adjectivali pronominali (în cazul substantivelor precedate de aceștia: acest om – acestui om). ◊ ~ parisilábică: d. care are același număr de silabe la nominativ și la genitiv singular. ◊ ~ imparisilábică: d. care are la genitiv singular un alt număr de silabe decât la nominativ singular. 2. clasă sau grupă de substantive sau de adjective care au aceleași forme de flexiune sau care folosesc aceleași mijloace în realizarea flexiunii. Substantivele din limba română sunt împărțite, tradițional, în trei d., după terminația lor la nominativ singular nearticulat: declinarea I (cu substantive comune feminine terminate în -ă neaccentuat, -ea sau -a accentuate: mamă, sâmbătă, duminică, perdea, mahala etc.; tot aici intră și substantivele comune masculine aberante de tipul papă, pașă, popă, tată etc.); declinarea a II-a (cu substantive comune, masculine și neutre, terminate în consoană, dură sau muiată, -u (semi)vocalic, -i vocalic accentuat și -i semivocalic: bărbat, unchi, zimbru, leu, vulpoi; toc, unghi, filtru, atu, magnetou, taxi, sloi etc.; tot aici intră și substantivele comune neutre terminate în -o accentuat sau neaccentuat: chimonó, tangó, rádio, zéro etc.); declinarea a III-a (cu substantive comune masculine, feminine și neutre terminate în -e neaccentuat: pepene, pește, femeie, vulpe, codice, nume etc.; tot aici intră substantivele luni, marți, miercuri, joi și vineri).