dădácă sf [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~ce / E: ngr δάδα, tc dadi (după babacă, duducă, neneacă etc.)] 1 Femeie angajată într-o familie pentru îngrijirea copiilor mici Si: bonă, guvernantă. 2 (Îe) A face pe ~ A-și asuma rolul de a îngriji, de a îndruma (un copil).

DĂDÁCĂ, dădace, s. f. (Munt., Mold.; ieșit din uz) Îngrijitoare, femeie angajată la copii în familiile boierești și în familiile înstărite. V. guvernantă, bonă. A rămas singur, numai cu dădacele... iar bunică-sa și maică-sa au pornit cu sania, în aceeași zi, la Vaslui. SADOVEANU, F. J. 768. Dinuț, copilul Filofteei, era acasă în brațele dădacei. GALACTION, O. I 112. N-avea voie să iasă... fără dădaca ei. ISPIRESCU, L. 120. ◊ Expr. A face pe dădaca = a se ocupa prea mult de cineva, a îngriji pe cineva ca pe un copil mic. Ei sînt artileriști și se pricep să tragă cu tunul... nu să facă pe dădacele pe lîngă civili. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 348.

DĂDÁCĂ ~ce f. Femeie angajată într-o casă sau într-o instituție preșcolară pentru a îngriji copiii mici. ◊ A face pe ~ca a manifesta o grijă exagerată față de cineva. A-i sta cuiva ~ pe cap a copleși pe cineva cu povețe. /<ngr. dada, turc. dadi

dădacă f. îngrijitoare de copii. [Lit. femeie bătrână: titlu onorific].

dădácă f. pl. e (ngr. turc. dadá, id., cu suf. -că, ca și’n duducă, neneacă, babacă. V. dadă). Bonă, guvernantă, îngrijitoare de copiĭ. – În est dadacă.

dădácă s. f., g.-d. art. dădácei; pl. dădáce

dădácă s. f., g.-d. art. dădácei; pl. dădáce

dădacă, pl. dădace

DĂDÁCĂ s. v. doică.

DĂDACĂ s. doică, (livr.) bonă, nursă, (Mold. și Bucov.) mancă. (O ~ angajată pentru sugar.)