CÂRC interj. (Pop. și fam.; în expr.) A nu (mai) zice (sau spune) (nici) cârc = a nu (mai) spune nicio vorbă, a tăcea chitic. – Formație onomatopeică.

cârc i [At: ALECSANDRI, T. 101 / E: fo] 1 (Pfm; îe) A nu (mai) zice (sau spune) nici ~ A nu mai zice (nici) o vorbă Si: a tăcea chitic. 2 (Bot; îc) ~bun Plantă folosită împotriva flatulației (Inula germanica).

CÂRC interj. (Pop. și fam.; în expr.) A nu (mai) zice (sau spune) (nici) cârc = a nu (mai) spune nici o vorbă, a tăcea chitic. – Formație onomatopeică.

CÂRC interj.: A nu zice nici ~ a tăcea chitic; a nu scoate nici o vorbă. /Onomat.

cârc n. sunet slab, vorbă nedeslușită: nu zise nici cârc. [Formă amplificată din câr!].

CÎRC interj. (Numai în expr.) A nu zice nici cîrc = a nu spune nici o vorbă, a tăcea chitic. Zmeul nu mai zise nici circ, închise ochii și muri pe dată. POPESCU, B. I 102.. Auzind noi ce ni se pregătește, ghiontitu-ne-am unul pe altul, chicotind înădușit și ca mai ba să zicem nici cîrc. CREANGĂ, A. 128. Acum, drăguții, nu mai zice nici cîrc, căci i-a astupat, gura pămîntul. ALECSANDRI, T. I 382. Ba cîrc, ba mîrc = ba un pretext, ba altul; cînd o obiecție, cînd alta. Ba că soacra-i de vină, ba cîrc, ba mîrc... SEVASTOS, N 317. (Mold.) Cît ai zice cîrc, Prangoleo = foarte repede, într-o clipă. Cum ieși din sat, apuci de-a dreptul prin pădurea lupului, și cît ai zice, cîrc Frangoleo, ajungi în cotunu (= cătunul) Sătulei, unde-s casele boierești. ALECSANDRI, T. 606.

cîrc interj. (aceĭașĭ răd. cu cîrcîĭ și crîcnesc). A nu zice nicĭ cîrc, a nu crîcni, a tăcea molcom, a nu protesta. V. cîr, mîc, pîs.

cârc (pop., fam., în expr.) interj.

cârc interj.

cîrc, interj. – 1. Exprimă sunetele scoase de păsările din ogradă. – 2. Exprimă ideea a ceva minim: nimic, nici un pic. Formație expresivă; cf. cîr, și sl. kruknǫti „a piui.” Miklosich, Slaw. Elem., 42, pune în legătură rom. cu sl., dar rădăcina expresivă este probabil spontană, ca în cîr sau gr. ϰιρϰν-, sicil. karkariare (REW 4674), fr. courcailler. Der. cîrcîi (var. cîrcăi, gircăi, chi(o)rcăi, chi(o)rcăni, chercă(n)i; mr. cărcăies), vb. (a piui, a cîrîi), pe care Conev 54 îl derivă din bg. krŭkam (cf. Capidan, Meglonoromânii, 60 și Pascu, I, 66); cîrcîit, s. n. (piuit); cîrcni, vb. (a piui, a țipa; a bombăni; a protesta; a spune ceva, a deschide gura), care pare o formă redusă de la var. *cîrcăni, cf. chiorcăni, dar este contaminată de sl. krkniti, cu același sens (după Skok 72, din sb. krknuti); cîrcotă, s. f. (chițibuș; neînțelegere, ceartă); cîrcotaș, adj. (certăreț, scandalagiu); cîrcotos, adj. (certăreț); cîrcoti, vb. (a face scandal; a critica; a se agita, a se foi); cîrcoteală, s. f. (încurcătură, belea); cîrcoseală (var. cîrcoveală), s. f. (pretext).

cârc, interj. – (pop.) În expr. A nu zice nici cârc = a tăcea, a nu protesta. – Formă onomatopeică (< câr) (DER, MDA).