convocare sf [At: SADOVEANU, P. M. 214 / Pl: ~cări / E: convoca] 1 Chemare la o adunare Si: (înv) convocațiune (1). 2 (Ccr) Înștiințare scrisă prin care este convocată o persoană, un grup de persoane sau un corp constituit, cu un anumit scop (oficial) Si: (reg) convocator (2), (înv) convocațiune (2).

CONVOCÁRE, convocări, s. f. Acțiunea de a convoca și rezultatul ei; chemare la o adunare. Convocarea Marii Adunări Naționale [a Republicii Populare Romîne] se face de către Prezidiul Marii Adunări Naționale. CONST. R.P.R. 20. Convocarea adunării generale se face de către consiliul de conducere, fie din inițiativa sa, fie la cererea comisiei de revizii. STAT. GOSP. AGR. 43. Ce convocare să fie la București? s-a interesat primarele Uță. SADOVEANU, P. M. 214. ♦ (Concretizat) Înștiințare scrisă prin care cineva este chemat la o adunare sau în fața unei autorități. Am primit o convocare la minister.

CONVOCÁRE s.f. Acțiunea de a convoca și rezultatul ei; convocațiune; (spec.) anunț prin care este convocată o persoană, o adunare etc. [Pl. -cări. / < convoca].

CONVOCÁRE s. f. acțiunea de a convoca; convocațiune; anunț prin care este convocată o persoană, o adunare etc. (< convoca)

CONVOCÁRE ~ări f. 1) v. A CONVOCA. 2) Înștiințare oficială prin care cineva este convocat. /v. a convoca

convocațiune sf [At: COD. ȚIV. V. / V: ~cație / Pl: ~ni / E: fr convocation] (Înv) 1-2 Convocare (1-2).

*convocațiúne f. (lat. convocátio, -ónis. V. vocațiune). Acțiunea de a convoca. Hîrtie care conține o convocare: a primi o convocațiune. – Și -áție, dar ob. -áre.

convocáre s. f., g.-d. art. convocắrii; pl. convocắri

convocáre s. f., g.-d. art. convocării; pl. convocări

CONVOCÁRE s. 1. v. chemare. 2. adunare, întrunire, reunire, strângere. (~ oamenilor la o ședință.)

CONVOCARE s. 1. chemare, invitare, invitație. (~ lor la direcție, la miliție.) 2. adunare, întrunire, reunire, slrîngere. (~ oamenilor la o ședință.)