clădărie sf [At: NEGRUZZI, S. I, 239 / Pl: ~ii / E: cladă + -ărie] (Pop) 1 Grămadă mare de lucruri (puse la întâmplare). 2 Mănunchi de știuleți (legați prin foi). 3 Mănunchi mare de fructe, flori, bureți. 4 Creangă plină de fructe. 5 Rădăcină răsfirată. 6 Tufa deasă de plante.

CLĂDĂRÍE, clădării, s. f. Cantitate mare de lucruri îngrămădite unul peste altul; grămadă mare de lucruri disparate, puse la întîmplare unul peste altul. Luă apa fiartă în clocote și-o turnă pe o clădărie de trandafiri înfloriți. STĂNOIU, C. I. 205. O clădărie de jar părea o altă lună mai mare în întunericul luncii. SADOVEANU, F. J. 539.

CLĂDĂRÍE ~i f. Grămadă de lucruri puse la întâmplare, unul peste altul. [Art. clădăria; G.-D. clădăriei; Sil. -ri-e] /cladă + suf. ~ărie

clădăríe f. (d. cladără). Mold. Legătură de strugurĭ care se atîrnă ca să se păstreze pe ĭarnă. – În Munt. vîslă.

clădarie f. 1. grămadă: clădărie de porumb; 2. fig. clădărie de bunătăți; 3. massă; clădărie de patru ori cât turnul Colței OD.

clădăríe (pop.) s. f., art. clădăría, g.-d. art. clădăríei; pl. clădăríi, art. clădăríile

clădăríe s. f., art. clădăría, g.-d. art. clădăríei; pl. clădăríi, art. clădăríile