CLEFĂÍ, cléfăi, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A mânca urât și cu zgomot; a plescăi, a clefeti. 2. Intranz. A deschide și a închide gura plescăind. ♦ Fig. A vorbi repede, nedeslușit, articulând prost cuvintele. 3. Intranz. A produce un zgomot caracteristic umblând prin noroi. – Formație onomatopeică.

clefăí [At: LM / V: clemfăí, clăfăí, cefăí, cieflăí, ciflăí / Pzi: ~ésc / E: fo] 1-2 vti A mânca zgomotos și neplăcut privirii. 3 vi A închide și a deschide gura plescăind. 4 vi (Fig) A vorbi repede, articulând prost cuvintele. 5 vi A produce un zgomot specific umblând prin noroi. 6-7 vti (Pex; îvr) A frământa (noroiul). 8 vi (D. căței; îvr) A lătra.

CLEFĂÍ, cléfăi, vb. IV. 1. A mânca urât și cu zgomot; a plescăi, a clefeti. 2. Intranz. A deschide și a închide gura plescăind. ♦ Fig. A vorbi repede, nedeslușit, articulând prost cuvintele. 3. Intranz. A produce un zgomot caracteristic umblând prin noroi. – Formație onomatopeică.

CLEFĂÍ, cléfăi, vb. IV. Intranz. 1. A mînca cu zgomot, a plescăi; a clefeti. V. molfăi. Rupse o margine din pîine și începu să clefăie încet. STĂNOIU, C. I. 164. La dejun, Dan înfulica bucături mari și clefăia repede, c-o lăcomie de bestie. VLAHUȚĂ, O. A. III 198. ◊ Tranz. Se mai oprește calul. Mai rupe o gură de iarbă din marginea potecii. O clefăie. STANCU, D. 327. O mînă... ținea funia vitei, care nu mai clefăia iarba de dinainte-i. PAS, L. I 138. 2. A deschide și a închide gura plescăind. Trăgea aer în piept, clefăind și pocnind din limbă cu... plăcere. GALAN, Z. R. 237. 8. 3. A plescăi mergînd prin noroi. Dricul primăriei clefăia prin glod. LESNEA, C. D. 87. – Prez. ind. și: clefăiesc (BOGZA, Ț. 89). – Variantă: clepăí (DUMITRIU, N. 176) vb. IV.

A CLEFĂÍ cléfăi intranz. 1) A mânca lacom făcând zgomot cu limba și cu buzele; a plescăi. 2) A plesni din buze (în semn de plăcere sau de uimire); a plescăi. 3) fig. A vorbi nedeslușit, producând un zgomot urât la pronunțarea cuvintelor. /Onomat.

clefăì v. Mold. a mesteca încet (cum fac pruncii și moșnegii fără dinți). [Onomatopee din cleaf! care exprimă sgomotul fălcilor când se mestecă].

cléfăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (rudă cu clevetesc). Est. Mănînc făcînd cu buzele și cu limba un zgomot enervant, ca porcu și oameniĭ necĭoplițĭ. – În vest clefetesc (var. din clevetesc) și cĭófăĭ. V. horpăĭ.

CLEPĂÍ vb. IV v. clefăi.

clefăí (a ~) (a clefăi) vb., ind. prez. 3 cléfăie, imperf. 3 sg. clefăiá; conj. prez. 3 să cléfăie

clefăí vb., ind. și conj. prez. 1 sg. cléfăi, 3 sg. cléfăie, imperf. 3 sg. clefăiá

CLEFĂÍ vb. v. plescăi.

CLEFĂI vb. a molfăi, a plescăi, (rar) a clefeti, (reg.) a ciofăi, a murseca, a plescăni. (~ cînd mănîncă.)

clefăí (-ăésc, -ít), vb. – 1. A mînca făcînd zgomot. – 2. A vorbi poticnit. – Var. clefeti. Creație expresivă, care coincide cu lat. vulg. clefare (H. Mihăescu, BF, III, 23), slov. klafati, germ. klaffen (Cihac, II, 61 și Conev 56 propun un etimon sl.). – Der. clefăit, s. n. (zgomot produs cînd se mănîncă urît); clefetitor, adj. (persoană care mănîncă cu greu).