CIÚDĂ, ciude, s. f. Sentiment de părere de rău, de invidie amestecată cu supărare sau de invidie amestecată cu dușmănie. ◊ Loc. adv. și prep. În ciuda cuiva = cu intenția de a supăra pe cineva, în necazul, în pofida cuiva; înfruntând împotrivirea cuiva sau a ceva. ◊ Loc. conj. În ciuda faptului că... = cu toate că..., deși. ◊ Expr. A face (cuiva) în ciudă = a necăji intenționat (pe cineva). – Din sl. čudo „minune”.

ciudă sf [At: TETRAEV. (1574), 236 / V: (înv) ~desă, ~desie / Pl: ~de, (înv) ciuzi / E: sl чоудо] 1 (Îvr) Minune. 2 (Îvr) Mirare. 3 (Mol; îc) ~da-lui-Arhanghel (sau Arhanghelului, Sfinților Arhangheli ori Sfântului-Arhanghel-Mihail) Sărbătoare religioasă care se ține pe 6 septembrie (și pe 13 iulie) și care semnifică îndepărtarea omului de la mânie. 4 Sentiment de părere de rău. 5 Sentiment de invidie amestecată cu supărare (sau cu dușmănie). 6 Mânie. 7 (Pfm; îe) A-i fi (cuiva) (sau a-i veni) ~ A-i părea (cuiva) rău. 8 (Pfm; îae) A fi foarte supărat. 9 (Pfm; îlav) Cu ~ Enervat. 10 (Îlav) În ~ Cu intenția de a supăra pe cineva. 11 (Îlpp) În ~da Înfruntând împotrivirea cuiva sau a ceva. 12 (Îlc) În ~da faptului că... Cu toate că... 13 (Pfm; îe) A face (cuiva) în ~ A necăji intenționat (pe cineva). 14 (Mar; îlc) Pe ~ că... De necaz că... 15 (Mar; îal) Dând vina pe... 16 (Pop; în povești; îc) ~da-fraților Cel mai mic și cel mai isteț dintre frați care, cu toată ura celorlalți, îi scapă pe aceștia de necazuri. 17 (Reg) Rușine. 18 (Reg) Năpastă. 19 (Înv; lpl) Ciudățenie (7).

CIÚDĂ, s. f. Sentiment de părere de rău, de invidie amestecată cu supărare sau de invidie amestecată cu dușmănie. ◊ Loc. adv. și prep. În ciuda cuiva = cu intenția de a supăra pe cineva, în necazul, în pofida cuiva; înfruntând împotrivirea cuiva sau a ceva. ◊ Loc. conj. În ciuda faptului că... = cu toate că..., deși. ◊ Expr. A face (cuiva) în ciudă = a necăji intenționat (pe cineva). – Din sl. čudo „minune”.

CIÚDĂ s. f. Necaz, supărare, mînie amestecată cu revoltă, invidie sau părere de rău. O fierbe ciuda pe urîta Că-s mai frumoasă decît ea. COȘBUC, P. I 129. Verde, verde bob secară, Ciudă mare, rău îmi pare C-a venit Dunărea mare. PĂSCULESCU, L. P. 192. ◊ Loc. adv. (Adesea în legătură cu «a muri», «a crăpa», «a plesni», «a nu mai putea» etc.) De ciuda = din pricina necazului, de enervare. Anculia păli de ciudă și se uită împrejur să vadă pe cel care-și bătea joc de el. DUMITRIU, V. L. 44. Neculăieș se făcu mai întunecat la obraz și i se încrucișară ochii de ciudă. SADOVEANU, P. M. 25. Nu plîng că mi-e de Leana teamă; De ciudă plîng eu numai, mamă! COȘBUC, P. I 126. Crapă de ciudă cucoana că nu-și poate mărita fata. ALECSANDRI, T. I 32. Cu ciudă = enervat, cu mînie. Și cum zice, pornește cu ciudă trăsnind și plesnind. CREANGĂ, P. 291. Cînd o roagă și cățelușa și părul și fîntîna și cuptorul ca să îngrijească de dînsele, ea le răspunde cu ciudă și în bătaie de joc. CREANGĂ, P. 292. A face (cuiva) în ciudă = a supăra intenționat (pe cineva). ◊ Loc. adv. și prep. În ciuda cuiva = a) cu intenția de a supăra (necăji, mînia) pe cineva; în necazul, în pofida cuiva. Mîne sară Vin în ciuda voastră. TOPÎRCEANU, B. 76. Am să-mi arăt puterile chiar de aici, de pe loc, în ciuda spînului. CREANGĂ, P. 235. Au început a se întinde și a se hîrjoni în ciuda fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 251. Sub umbra Nucilor, în calea Voinicilor, în pofida Fetelor, în ciuda Nevestelor. TEODORESCU, P. P. 206; b) sfidînd, înfruntînd împotrivirea cuiva sau a ceva.

CIÚDĂ f. 1) Sentiment puternic de insatisfacție cauzat de o perspectivă ratată. A fierbe de ~. 2) Pornire ascunsă (împotriva cuiva); necaz. A avea ~ pe cineva. ◊ În ~a cuiva a) cu intenția de a provoca supărare cuiva; b) nesocotind voința cuiva, înfruntând pe cineva. În ~a faptului că cu toate că; măcar că; deși. 3) Sentiment de nemulțumire egoistă provocat de situația în societate sau de calitățile cuiva; pizmă; invidie. [G.-D. ciudei; Sil. ciu-dă] /<sl. țudo

ciudă f. 1. mirare (învechit): toți rămaseră încremeniți de ciudă OD.; 2. părere de rău amestecată cu mânie: mi-e ciudă cum de vremea să mai treacă se ’ndură EM.; 3. supărare mare, necaz: se duce la crâșmă să-și înnece ciuda CR. [Vechiu rom. ciudă, minune, miracol («ispovedi-vor ceriurile ciudele tale, Doamne», Coresi) = slav. ČUDO, minune, mirare: ciuda e o mirare provocată de o contrarietate].

cĭúdă f., pl. zĭ, vechĭ de (vsl. bg. rus. cĭudo, minune, čudŭ, gigant, ung. csuda, csoda, alb; čudă, čudl, minune). Vechĭ. Minune. Mirare. Azĭ. Necaz, supărare, iritare, furie: cocoșu s’a zbîrlit de cĭudă. Mĭ-e cĭudă, mĭ-e necaz, îs iritat. Fac cuĭva în cĭudă saŭ fac în cĭuda cuĭva, lucrez așa ca să-ĭ fie cĭudă. În cĭuda cuĭva, spre necazu luĭ. În cĭuda tuturor lucrurilor (tradus după fr. malgré tout, en dépit de tout), cu toate lucrurile (care se opun). – Pl. vechĭ și cĭudese (vsl. cĭudesa), minunĭ.

ciúdă s. f., g.-d. art. ciúdei; pl. ciúde

ciúdă s. f., g.-d. art. ciúdei; pl. ciúde

ciudă, -dei gen. a.

*în ciúda loc. prep.

CIÚDĂ s. v. invidie.

CIÚDĂ s. v. minune, miracol.

CIUDĂ s. gelozie, invidie, necaz, pică, pizmă, pornire, ranchiună, (rar) înciudare, (pop.) năduf, obidă, pizmuire, pofidă, (înv., reg. și fam.) parapon, (înv. si reg., în Bucov.) băsău, (înv. și reg.) măraz, scîrbă, (reg.) pildă, zăcășeală, zăcășie, (prin Mold.) bănat, (Transilv.) dîcă, (Ban. și Olt.) inat, (Mold.) poxie. (înv.) patos, răpștire, rîvnire, zavistie, zavistnicie, (fam.) boală. (Îl roade ~; simte o ~ nestăpînită pe...)

ciudă s. v. MINUNE. MIRACOL.

ciúdă (ciúde), s. f. – 1. (Înv.) Minunăție. – 2. (Înv.) Uimire, stupoare. – 3. Ciudățenie, lucru ciudat. – 4. Supărare, necaz. – 5. Furie, mînie. – Mr. ciudie, megl. ciudă „minunăție”. Sl. čudo „miracol” (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 58); cf. bg., sb., cr., rut., rus. čudo, mag. csudo, csoda, alb. tšudi. Din mag. pare a proveni dubletul ciondă „monstru, sperietoare”. Pentru semantism, cf. Șeineanu, Semasiol., 222. Der. ciudat, adj. (înv., minunat; ciudat, neobișnuit, singular), cf. bg. čudat (Pascu, R. crit., V, 15); ciudățenie (var. ciudăție), s. f. (ciudățenie); ciudos, adj. (minunat; ciudat); ciudesă, s. f. (înv., minunăție), din sl. čudesa; ciudotvoreț, adj. (făcător de minuni), din sl. čudotvorĭcĭ; ciudotvorenie, s. f. (înv., minune), din sl. čudotvorjenije; ciudățime, s. f. (înv., minune; ciudățenie; uimire); ciudi, vb. (a uimi; a neliniști, a intriga; a supăra, a stîrni mînie), cf. sl. čuditi sę „a se minuna”; înciuda, vb. (a supăra, a necăji).

ciúdă, s.f. – 1. Părere de rău. 2. (înv.) Uimire. 3. Supărare, necaz. 4. Furie: „Nici că m-aș clăti din loc / Pă ciudă de-a meu noroc” (Papahagi, 1925: 184). – Din sl. čudo „miracol, minune” (Miklosich, Cihac, cf. DER; Scriban, DEX, MDA).

ciúdă, s.f. – 1. Părere de rău. 2. Invidie. 3. Supărare. – Din sl. čudo „miracol”, cf. ucr. čudo, magh. csuda.

INVITA MINERVA (lat.) în ciuda Minervei – Horațiu, „Ars poetica”, 385. Expresie ironică la adresa artiștilor fără talent.

a face (cuiva) în ciudă expr. (intl.) a necăji intenționat (pe cineva).