ciobacă sf [At: DAMÉ, T. 126 / V: ciobac sn, ciub~, ciubică, șub~ / Pl: ~ace, ~băci / E: ucr чобак, mg csobák] (Reg) Luntre pescărească rudimentară, de obicei scobită dintr-un trunchi de copac.

CIOBÁCĂ, ciobace, s. f. Luntre primitivă scobită dintr-un singur trunchi de salcie sau de plop, întrebuințată de pescari. V. lotcă. De partea cealaltă, sub deal, iazul lucea nemișcat; o ciobacă trecu încet brăzdînd luciul, apoi se afundă în pădurile dese de papură. SADOVEANU, O. VI 185.

CIOBÁCĂ ~ce f. înv. Luntre pescărească făcută dintr-un trunchi de copac scobit. [Sil. cio-ba-] /<ucr. țobak

cĭobácă f., pl. ace și ăcĭ (cp. cu ung. csanák, cĭobacă, saŭ cu rut. čovén, luntre, pin schimbare de sufix, infl. poate și de rus. čobák, mreană). Luntre făcută dintr’un trunchĭ scobit (orĭ și din scîndurĭ) de umblat pe bălțĭ la pescuit orĭ la vînat (Sadov. VR. 1928, 7, 8; Șez. 33, 26). – Și cĭobac, n., pl. e. V. căulă, cin 2 și oraniță.

ciobácă (reg.) s. f., g.-d. art. ciobácei; pl. ciobáce

ciobácă s. f. (sil. cio-), g.-d. art. ciobácei; pl. ciobáce

ciobácă (-ắci), s. f. – Luntre scobită dintr-un trunchi de copac. Mag. csobák, rut. čobak „vas de lemn” (DAR). Din aceeași rădăcină (sl. čbanĭ) mag. csobány, de unde rom. cioban, s. n. „vas de lemn”, și sb. čobanija, de unde rom. ciobănie, s. f. (Trans., vas de lemn), pronunțat ciobăñe. Cf. ciovei.