cetățeníe sf [At: DICȚ. / Pl: ~ii / E: cetățean + -ie] 1 Calitate de cetățean. 2 Drept de cetățean (7).

CETĂȚENÍE s. f. Calitate, drept de cetățean. A dobîndi cetățenia, Cetățenilor străini și persoanelor fără cetățenie, indiferent de sex, naționalitate, rasă, religie sau grad de cultură, li se poate acorda la cerere cetățenia Republicii Populare Romîne. B. O. 1952, 38. La o mică depărtare... unde era antica Sigibida, s-au găsit tablele de aramă... pe care se află mai multe nume de soldați, cărora li se acorda dreptul de cetățenie. GHICA, S. 162.

CETĂȚENÍE s. f. Calitate, drept de cetățean. – Din cetățean + suf. -ie.

CETĂȚENÍE f. Drept juridic de cetățean; calitatea de a fi cetățean. A acorda ~. A dobândi ~. ◊ Dublă ~ stare de a fi cetățean a două state. [Art. cetățenia; G.-D. cetățeniei; Sil. -ni-e] /cetățean + suf. ~ie

cetățenie f. calitatea, drepturile de cetățean.

cetățeníe f. (d. cetățean). Calitatea de cetățean al statuluĭ, indigenat, naturalizare, împămîntenire, supușie: supt Caracalla, cetățenia fu acordată tuturor locuitorilor imperiuluĭ roman.

cetățeníe s. f., art. cetățenía, g.-d. art. cetățeníei; pl. cetățeníi

cetățeníe s. f., art. cetățenía, g.-d. art. cetățeníei; pl. cetățeníi

CETĂȚENÍE s. (JUR.) supușenie, (impr.) naționalitate. (~ unei persoane.)

CETĂȚENIE s. (JUR.) supușenie, (impr.) naționalitate. (~ unei persoane.)