ceahlắu sm [At: MARIAN, O. I, 178 / V: cealhắu / Pl: ~ăi / E: mg csaholó] 1 Vultur auriu Si: sorliță, (Ban) șurliță. 2 (Mun) Vultur-pleșuv. 3 (Reg) Vultur-bărbos (Gypactus barbatus).

CEAHLẮU, ceahlăi, s. m. (Regional) Vultur-bărbos, zăgan.

CEAHLẮU, ceahlăi, s. m. (Ornit.; reg.) Zăgan. – Magh. csaholó.

CEAHLẮU ~i m. Pasăre răpitoare care trăiește în zona muntoasă, făcându-și cuibul pe stânci inaccesibile. /<ung. csaholó

ceahlău (cealhău) m. Buc. Tr. pasăre răpitoare ce petrece prin locuri muntoase, cuibărind în stâncile inaccesibile (Gypaetus barbatus). [Probabil identic cu numele muntelui omonim].

ceahlắŭ m. (ung. csaholó, care scheaună saŭ țipă, d. saholni, a scheuna, a țipa, cum face această pasăre. Dac. 3, 673. V. cihăĭ. Cp. cu țiclăŭ). Trans. Mold. Sórliță. – Și cealhăŭ, cilihoĭ și cĭulihoĭ.

cealhắu sm vz ceahlău

cealhău m. V. ceahlău.

pleșuv a. 1. chel; 2. fig. gol, neacoperit: munții pleșuvi. [Slav. PLĬEȘĬVŬ]. ║ m. Zool. 1. vultur cu capul mohorît, se nutrește cu mortăciuni (Vultur fulvus); 2. (răpitor de miei), vultur care răpește nu numai miei, ci și copii (Gypaetos barbatus): el se numia în vechime zagan, azi în Mold. (Buc.) ceahlău și în Tr. sorliță.

ceahlắu (pasăre) (reg.) (cea-hlău) s. m., art. ceahlắul; pl. ceahlắi, art. ceahlắii

ceahlău s. m. (sil. -hlău), art. ceahlăul; pl. ceahlăi, art. ceahlăii

CEAHLĂU s. v. vultur bărbos, zăgan.

ceahlău s. v. VULTUR BĂRBOS. ZĂGAN.

ceahlắu (ceahlắi), s. m. – Varietate de vultur (Gypaetus barbatus). Mag. csagoló „care urlă” (Pușcariu, Dacor., III, 673; DAR); Cf. cehăi. Din aceeași sursă toponimul Ceahlău.