CÁȚĂ², cațe, s. f. (Fam.) Persoană rea și cicălitoare. – Cf. cața.

cáță² sf [At: LM / Pl: ~țe / E: ns cf cața] 1 Persoană rea și cicălitoare Si: (pfm) cicală, cicălitor. 2 (Îe) A se pune ~ pe capul cuiva A stărui mult pe lângă cineva.

CÁȚĂ², cațe, s. f. (Fam.) Persoană rea și cicălitoare. – Cf. cața.

CÁȚĂ², cațe, s. f. (Familiar) Persoană rea și cicălitoare, care vorbește într-una (bîrfind), căreia nu-i mai tace gura; gură rea. Pascu nu știa cum s-o împace, dar oloaga se holba la el – cață cu plisc. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 131. ◊ Expr. A se pune cap pe capul cuiva = a stărui mult pe lîngă cineva.

CÁȚĂ², cațe, s. f. (Fam.) Persoană rea și cicălitoare. – Din cața.

CÁȚĂ² ~e f. pop. Persoană răutăcioasă și sâcâitoare. /Din cața

cáță f., pl. e (subst. verbal d. lat. captiare, format din captio, prindere, de unde și it. caccia, fr. chasse, sp. caza, pg. caça. V. cățuĭe, acăț, cațăr, captez). Bîtă lungă cĭobănească cu capătu’ncovoĭat de prins oile. Furcă cu dințĭ încovoĭați de amestecat borhotu cu șișca (Bc.). Fig. Om care se tot ține după tine și de care nu poțĭ scăpa. Adv. A te ținea cață de cineva, a te ținea gîrbă, lipcă, scaĭ (ca să-țĭ dea ceva).

cață-ceartă m. gâlcevitor, buclucaș.

cáță (fam.) s. f., g.-d. art. cáței; pl. cáțe

cáță (băț, persoană rea) s. f., g.-d. art. cáței; pl. cáțe

cață, cațe s. f. 1. (pop.) v. capră (2.) 2. personaj feminin din romanele și filmele polițiste, care, sub masca ingenuității, ascunde un caracter infam.

tacă-ți cața! / fleanca! / gura! / leoarba! / pliscul! expr. (vulg.) taci!, liniște!, încetează!