BULGÁR, -Ă, bulgari, -e, s. m., adj. 1. S. m. (La pl.) Populație turcică, așezată la sfârșitul sec. VII în regiunea de Nord-Est a Bulgariei de astăzi, unde, în sec. VII-IX, a fost asimilată de slavi; (și la sg.) persoană aparținând acestei populații. 2. S. m. Persoană care face parte din populația Bulgariei sau este originară de acolo. 3. Adj. Care aparține Bulgariei sau bulgarilor (1), privitor la Bulgaria ori la bulgari; bulgăresc. ♦ (Substantivat, f.) Limba bulgară. – Din sl. blŭgarinŭ.

bulgár, ~ă [At: I. IONESCU, C. / V: băl-, bol-, -gắr / Pl: ~i, ~e / E: vsl баъгарини] 1 smp Populație turcică, așezată la sfârșitul sec. VII în regiunea de nord-est a Bulgariei unde, în sec. VII-IX a fost asimilată de slavi, care i-au luat numele. 2-3 smf, a (Persoană) care face parte din populația de bază a Bulgariei. 4-5 smf, a (Om) originar din Bulgaria. 6 smp Populația care locuiește în Bulgaria. 7-9 Care aparține Bulgariei (sau bulgarilor (1, 6)) Si: bulgăresc (1-3). 10-12 a Specific Bulgariei sau bulgarilor (1, 6) Si: bulgăresc (4-6) 12-15 a Care provine din Bulgaria sau de la bulgari (1, 6) Si: bulgăresc (7-9). 16 sf Limba bulgară.

BULGÁR, -Ă, bulgari, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. pl. Populație turcică, așezată la sfârșitul sec. VII în regiunea de nord-est a Bulgariei, unde, în sec. VII-IX, a fost asimilată de slavi. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Bulgariei. 3. Adj. Care aparține Bulgariei sau populației ei, privitor la Bulgaria sau la populația ei; bulgăresc. ◊ (Substantivat, f.) Limba bulgară. – Din sl. blŭgarinŭ.

BULGÁR², -Ă, bulgari, -e, adj. Care ține de sau se referă la R. P. Bulgaria; al bulgarilor; bulgăresc. Poporul bulgar. Literatura bulgară. ▭ În sec. al IX-lea și al X-lea se formează statul feudal bulgar. IST. R.P.R. 56.

BULGÁR, -Ă, bulgari, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Bulgariei sau populației ei, privitor la Bulgaria sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba bulgară. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Bulgariei. – Slav (v. sl. blŭgarinŭ).

BULGÁR¹ ~ă (~i, ~e) Care aparține Bulgariei sau populației ei; din Bulgaria. /<sl. bugarinu

búlgăr³, ~ă a vz bulgar

BULGÁRĂ f. art. Limba bulgarilor. /<sl. bugarinu

Imperiu n. Imperiul Roman, fundat de August (29 a. Cr.), fu împărțit la moartea lui Teodosiu (395) în două: Imperiul de Occident, distrus de barbari (476) și Imperiul de Orient (bizantin), subzistă până la luarea Constantinopolii de Turci (1453); Imperiul romano-germanic (sfântul), fundat de Otton (962), încetă de a mai exista cu abdicarea împăratului austriac Francisc II (1806) și fu reconstituit de regele Prusiei Wilhelm III; Imperiul latin, fundat la Constantinopole în 1204 de Balduin de Flandra, căpetenia cruciaților, fu distrus în 1261; Imperiul româno-bulgar, Stat format în sec. XII prin unirea Vlahilor cu Bulgarii: el susținu lupte numeroase cu imperiul bizantin și atinse culmea cu împăratul Ioanițiu; decăzând după moartea acestuia, imperiul româno-bulgar continuă a subzista până la bătălia dela Cossova (1339). Imperiul Ceresc, numele ce Chinezii dau țării lor.

bulgár adj. m., s. m., pl. bulgári; adj. f. bulgáră, pl. bulgáre

bulgár s. m., adj. m., pl. bulgári; f. sg. bulgáră, pl. bulgáre

bulgáră (limbă) s. f., g.-d. art. bulgárei

bulgáră (limba) s. f., g.-d. art. bulgárei

BULGÁR adj. v. bulgăresc.

BULGAR adj. bulgăresc. (Cultura ~.)

BULGÁRĂ s. f. (cf. v. sl. blŭganinŭ): limbă slavă din grupul meridional, vorbită de bulgarii din Bulgaria și de cei răspândiți în Ucraina, în Iugoslavia, în România etc., urmași ai slavilor din Peninsula Balcanică, denumiți astfel după numele unei populații de origine turcică (altaică) venită de pe Volga și Kama în această zonă și asimilată de slavii din sud. Folosește alfabetul chirilic (ca și sârba, macedoneana, rusa, ucraineana și bielorusa). Se diferențiază de celelalte limbi slave prin faptul că, deși are articol, nu posedă flexiune nominală. Primele atestări de limbă b. veche (denumită și „slavonă” sau „slavonă bisericească”) datează din secolele al IX-lea – al XII-lea și ele reprezintă, în același timp, și primele atestări de limbă slavă: este vorba de scrierile religioase ale călugărilor Chiril și Metodiu din zona Salonicului, traduse după originale grecești și scrise cu un alfabet (atribuit lor de către unii cercetători) creat după cel grecesc (cu minuscule – glagolitic, iar cu majuscule – chirilic), alfabet împrumutat apoi de majoritatea popoarelor slave (cu excepția polonezilor, a cehilor, a slovacilor, a croaților, a slovenilor și a sârbilor lusacieni care au adoptat alfabetul latin). Limba b. cunoaște trei etape în istoria sa: vechea bulgară sau slavona (sau slavona bisericească) – între secolele al IX-lea și al XI-lea; bulgara medie – între secolele al XI-lea și al XV-lea; bulgara nouă (modernă) – între secolele al XVI-lea și secolul al XX-lea. Limba literară b. s-a format în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Limba b. a exercitat o puternică influență asupra idiomului megleno-român din Meglenia. Existența unor elemente lexicale de proveniență bulgară în limba română și a unor elemente lexicale de proveniență română în limba b. i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență bulgară asupra limbii române și, invers, despre o influență română asupra limbii bulgare, explicabile prin bilingvismul româno-bulgar, prin conviețuirea și vecinătatea istorică statală a celor două popoare.