búfnă sf vz bufniță

BÚFNĂ s. f. v. bulină.

BÚFNĂ, bufne, s. f. (Ornit.) Bufniță. [Var.: búhnă s. f.] – Onomatopee.

BÚFNĂ ~e f. v. BUFNIȚĂ. /Onomat.

bufnă f. bufniță: bufnele posomorîte țipă cu glas amorțit AL. [V. buhă].

búfnă V. bufniță.

búfniță sf [At: EMINESCU, N. 23 / Pl: ~țe / E: bufnă + -iță] 1 Cea mai mare pasăre răpitoare de noapte, cu penajul de culoare brun-ruginie, cu dungi negre și galbene, cu capul mare și ochii galben-portocalii mari, apropiați unul de altul, cu smocuri lungi de pene la urechi (Bubo bubo) Si: bou-de-noapte, buhă, bufnă.

BÚHNĂ, buhne, s. f. (Mold.) Bufniță. Din adîncuri veni plîngerea singuratică și duioasă a buhnei, ca o chemare omenească. SADOVEANU, O. I 305. În streașină poienii fîlfîie buhnele și huhurezii. SADOVEANU, O. A. II 176. Buhna greu suspină. ALECSANDRI, P. A. 54. – Variantă: búfnă (ALECSANDRI, P. A. 101) s. f.

buhnă f. buhă: îmi pare că-s o ruină, pe care buhna țipă AL.

búfniță ș ĭ (rar) búfnă f., pl. e (d. buhnă, buhă, buhnesc). Huhurez fără moțurĭ, o mare pasăre răpitoare nocturnă. Fig. Om cu ochiiĭ holbațĭ. Om tăcut și mizantrop. V. boaghe, bogză.

buhă și búhnă f., pl. e (rudă cu buf 2, bufniță ș.a., ca ngr. búfos, bufniță, lat. bubo, bufniță, bufo, broască rîĭoasă, sp. buho, pg. bufo, bufniță; ung. buhu, bufniță. Cp. cu boncăĭ, puhav). Rar. Bufniță.

búfnă (rar) s. f., g.-d. art. búfnei; pl. búfne

búfnă s. f., g.-d. art. búfnei; pl. búfne

BÚFNĂ s. v. bufniță, buhă.

bufnă s. v. BUFNIȚĂ. BUHĂ.