BRÚMĂ, brume, s. f. 1. Cristale fine de zăpadă care se formează noaptea (în anotimpurile de tranziție) prin înghețarea vaporilor de apă din atmosferă și care se depun pe plante, pe sol, pe obiecte. 2. (Pop.) Chiciură. 3. Strat fin, alburiu, care acoperă unele fructe (sau plante). 4. Fig. Cantitate mică de... – Lat. bruma.

brumă sf [At: CORESI, PS. 437 / Pl: ~e, (rar) ~i / E: lat bruma] 1 Rouă înghețată pe plante, pe pământ etc. 2 (Pfm; îs) Bătut de ~ Holtei bătrân. 3 (Fig; îe) Ce (sau câtă) ~ (de) Cantitate mică, ce dispare ușor. 4 (Pan) Strat fin, alburiu, care acoperă prunele sau strugurii. 5 (Pop) Chiciură.

BRÚMĂ, brume, s. f. 1. Cristale de zăpadă care se formează noaptea (în anotimpurile de tranziție) prin înghețarea vaporilor de apă din atmosferă și care se depun pe plante, pe sol, pe obiecte. 2. (Pop.) Chiciură. 3. Strat fin, alburiu, care acoperă unele fructe (sau plante). 4. Fig. Cantitate mică de... – Lat. bruma.

BRÚMĂ¹ s. f. 1. Rouă înghețată (care se așază pe plante, pe pămînt, pe suprafața corpurilor libere). Venise toamna... Erau nopți reci, cu brumă și cu neguri. PAS, L. I 122. La umbră însă-i frig și-acuma Și noaptea tot mai cade bruma. IOSIF, PATR. 80. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. Lunca bătută de brumă acum pare ruginită. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Expr. (Despre oameni) A fi bătut de brumă = a avea părul cărunt, a fi bătrîn. ◊ Compus: (regional) floarea-brumei = brîndușă. Leona are obicei de strînge, toamna, cepe de brîndușă, care la noi se cheamă «floarea- brumei». SADOVEANU, N. F. 35. În jurul lor răsăreau ici-colo, din țarina săracă, brîndușe, florile-brumei. SADOVEANU, F. J. 364. ♦ Fig. Răceală, îngheț. La tîmple mi s-a strîns părul cărunt... Dar tînăr sînt... Pe inima mea bruma nu se lasă. BENIUC, în POEZ. N. 65. 2. (Popular) Chiciură, promoroacă. Gerilă... trîntește o brumă pe pereți de trei palme de groasă. CREANGĂ, P. 254. Deodată, la gura cuptorului se făcu brumă. ISPIRESCU, P. 323. Primăvară, muma noastră, Suflă bruma din fereastră Și zăpada de pe coastă. ALECSANDRI, P. P. 287. 3. Strat alburiu ca o brumă (1) care acoperă unele fructe (prune, struguri etc.). Strugurii... îmflați stau în soare. Vineți cu brumă sînt unii, iar alții cu boabele galbene c-aurul. EMINESCU, O. IV 179. 4. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cantitate mică. Am secerat bruma asta de grîu. PREDA, Î. 19. În spatele casei-coșarul pentru vite, hambarul pentru ținut bruma de grîu. STANCU, D. 19. ◊ Expr. Ce bruma... sau bruma ce... sau ce brumă de... = puțin, nimica toată. Aha, d-aia aduseși și căruța de la conac?... Să încarci în ea și bruma ce mai avem? PAS, L. I 29. Să stați aici, să păziți casa și ce bruma mai avem. CARAGIALE, S. 26. Le-am plămădit cu ce brumă de știință am putut și eu să adun, din studie și călătorii. ODOBESCU, S.II 235.

BRÚMĂ² s. f. (Franțuzism rar) Ceață, negură. În ocolul din față, pe bruma căzută din strălucirea lunii, se deslușeau pînă și umbra și tremurarea firelor de paie, împrăștiate de vînt. CAZABAN, V. 118.

BRÚMĂ¹ s. f. 1. Cristale de gheață care se formează noaptea pe plante, pe pământ sau pe suprafața corpurilor libere, în urma scăderii temperaturii sub zero grade. ◊ Compus: (reg.) floarea-brumei = brândușă. 2. (Pop.) Chiciură, promoroacă. 3. Strat fin alburiu care acoperă unele fructe (sau plante). 4. Fig. Cantitate mică de... ◊ Expr. Ce bruma... sau bruma ce..., ce brumă de... = nimica toată, puțin. – Lat. bruma.

BRÚMĂ² s. f. (Franțuzism) Ceață, negură. – Fr. brume.

BRÚMĂ ~e f. Strat subțire care se depune pe pământ, pe plante și pe alte obiecte din natură, constând din cristale mici de zăpadă formate în nopțile reci (de toamnă) prin înghețarea vaporilor de apă din atmosferă. * Bătut de ~ a) înghețat în urma brumei; b) albit; încărunțit. 2) Strat fin alburiu care acoperă unele fructe sau unele plante. 3) fig. Cantitate mică (de ceva); pic. ~ de învățătură. [G.-D. brumei] /<lat. bruma

brumă f. 1. rouă albă ce înghiață peste noapte; 2. praf alb, ușor și fin, ce acopere unele fructe; 3. fig. foarte puțin, mai nimic: o brumă de învățătură. [Lat. BRUMA, solstițiu de iarnă, iarnă: s’a luat efectul pentru cauza].

brúmă f., pl. e (lat. bruma, ĭarnă, contras din *brévima, din brevissima [dies], cea maĭ scurtă [zi], apoĭ și „brumă”, după pruina, brumă; it. pv. sp. pg. bruma, fr. brume). Roŭă înghețată (care acopere natura ca o haină albă și supțire). Un fel de praf albicĭos care acoperă unele poame (prunele, struguriĭ). Abur depus pe lucrurile netede și recĭ cînd sufli pe ele. – Fig. Iron. Spoĭală, pospaĭ, maĭ nimic: o brumă de învățătură.

brúmă s. f., g.-d. art. brúmei; pl. brúme

brúmă s. f., g.-d. art. brúmei; pl. brúme

BRÚMĂ s. 1. (MET.) (rar) promoroacă, (Olt., Ban. și Bucov.) chidă. (S-a lăsat ~ peste câmpii.) 2. v. pruină. 3. (prin Mold.) promoroacă. (~ formată pe vas de o băutură rece.)

BRÚMĂ s. v. chiciură, promoroacă.

BRUMĂ s. 1. (MET.) (rar) promoroacă, (Olt., Ban. și Bucov.) chidă. (S-a lăsat ~ peste cîmpii.) 2. (BOT.) pruină, (Mold.) promoroacă. (~ care acoperă unele fructe.) 3. (prin Mold.) promoroacă. (~ formată pe vas de o băutură rece.)

brumă s. v. CHICIURĂ. PROMOROACĂ.

brúmă (brúme), s. f. – 1. Chiciură, promoroacă. – 2. Strat fin strălucitor care acoperă unele fructe proaspete, cînd sînt gata coapte. – 3. (În expresia ce bruma) Nimic, cantitate neînsemnată, mică. – Mr., megl. brumă. Lat. brūma „timp de iarnă” (Diez, Gramm., I, 91; Pușcariu 224; REW 1335; Candrea-Dens., 185; DAR); cf. alb. brumë „chiciură” (Meyer 49), fr. brume, cat. broma, prov., sp., port. bruma; în general în rom. cu sensul de „ceață”. Der. bruma, vb. (a acoperi cu chiciură); brumar, s. m. (brumar mic, octombrie; brumar mare, noiembrie); brumărel, adj. (cenușiu); brumărel, s. m. (octombrie); brumărele, s. f. pl. (plantă ornamentală, Phlox paniculata); brumăriu, adj. (cenușiu; varietate de struguri); brumat, adj. (acoperit cu chiciură; cenușiu; prost dispus); brumatic, adj. (friguros); brumos, adj. (rece, acoperit cu brumă fină, cețos); îmbruma, vb. (a acoperi cu chiciură).