bâr i [At: ALECSANDRI, T. 613 / V: -ea, -cabâr, ~t / E: fo] 1 Cuvânt cu care se îndeamnă, se cheamă sau se gonesc oile. 2 Exclamație reflexă a persoanei cuprinsă de frig. 3 Exclamație exprimând greață sau dezgust (de o mâncare). 4 (Rar) Cuvânt care imită sunetul tobei.

BÂR interj. Cuvânt cu care ciobanul îndeamnă sau alungă oile. – Onomatopee.

BÂR interj. (se folosește pentru a îndemna oile la mers). /Onomat.

bâr! int. strigătul ciobanului când chiamă oile, ca să nu apuce pe un alt drum sau să fugă: bâr, oiță, bâr! numele unei hore țărănești. [Onomatopee].

BÎR interj. Strigăt cu care ciobanul îndeamnă sau alungă oile. ◊ (Adesea ca refren în poezia populară) Frunză verde peliniță, Bîr, oiță, bîr, Dragă mi-e oaia plăviță, Bîr, oiță, bîr. ALECSANDRI, T. II 613.

bîr interj. cu care cĭobanu mînă oile (Și litv. búr-búr, interj. de chemat oile; alb. berr, oaĭe, it. Romagna berr, berbece, ș.a.).

bâr interj.

bâr interj.

bîr interj. – 1. Strigăt cu care ciobanii își adună și conduc turmele. – 2. Indică o senzație de frig intens. Creație expresivă; pentru diferitele sale sensuri, cf. Pușcariu, Dacor., I, 84-6. Cu prima accepție, rr bilabial se folosește în mai multe limbi, cf. sp. arre; la al doilea, însăși vibrația imită tremuratul. Cf. și Philippide, II, 700. Dat fiind caracterul evident expresiv, pare curioasă încercarea lui Densusianu, GS, I, 58, de a explica acest cuvînt prin iraniană (cf. Rosetti, II, 111). Der. bîrîiac, s. m. (miel); bîrîi, vb. (a striga oile; a vorbi împiedicat, a mormăi; a trosni). Ultimul uz (cf. Sadoveanu, au bîrîit ca un tunet alte potîrnichi) pare o greșeală datorită confuziei cu pîrîi. Var. a bărăi, care apare în unele dicționare, ar putea fi o ortografie greșită.

bâr, interj. – Cuvânt cu care se îndeamnă oile. ♦ (onom.) Bârla, Bărle, Bârle, Bârlea, Bârlea, Bârlean, nume de familie (312 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Onomatopee (DER, Șăineanu, DLRM, MDA). Cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Brâncuș, Vraciu).