ascuțíș sn [At: (a. 1773) GCR II, 88 / Pl: ~uri / E: ascuți + -iș] 1 Vârful unui obiect ascuțit, mai ales al unei arme. 2 Tăiș. 3 (Înv; îe) A trece prin ~ul fierului (sau sabiei) A ucide un număr mare de oameni (într-un conflict armat).

ASCUȚÍȘ, ascuțișuri, s. n. 1. Vîrful sau tăișul unui obiect ascuțit (mai ales al lamei unei arme). Nu cu penița, Cu ascuțișul coasei Îmi scriu poemele. BENIUC, V. 30. Jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău. CREANGĂ, P. 206. Ia mai stai ca să-ți vorbesc, Pagubele să-ți plătesc: Pagubele Cu tăișul, Faptele Cu ascuțișul! TEODORESCU, P. P. 584. ◊ Expr. (Învechit) A trece (pe cineva) prin ascuțișul fierului (sau săbiei) = a tăia, a omorî. 2. Fig. Accent de mare combativitate, caracter puternic combativ. Datorită lui Lenin și Stalin, popoarele au învățat că nu există luptă pentru libertate fără ascuțiș antiimperialist, că a lupta în zilele noastre pentru libertate înseamnă a lupta împotriva imperialismului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 592. 3. Fig. Putere de expresie, expresivitate; finețe, subtilitate. [Poetul tînăr] trebuie să citească mult, să cerceteze meșteșugul poeților mai bătrîni, să deprindă a cîntări cuvintele, a le cunoaște ascuțișurile. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 179, 7/6.

ASCUȚÍȘ, ascuțișuri, s. n. (Adesea fig.) Vârf ascuțit sau tăiș al unui obiect. ◊ Expr. A trece (pe cineva) prin ascuțișul săbiei = a tăia, a omorî (pe cineva). – Din ascuți + suf. -iș.

ASCUȚÍȘ ~uri n. Parte ascuțită a unui obiect de tăiat; tăiș; buză. /a ascuți + suf. ~iș

ascuțiș n. vârful armei, tăiș: sub ascuțișul săbiei.

ascuțíș n., pl. urĭ. Partea care taĭe, tăișu: a trece pin ascuțișu săbiiĭ.

ascuțíș s. n., pl. ascuțíșuri

ascuțíș s. n., pl. ascuțíșuri

ASCUȚÍȘ s. v. tăiș.

ASCUȚIȘ s. lamă, limbă, tăiș, (pop.) custură, pană, plasă, tăiuș, (înv. și reg.) ascuțit, (reg.) leafă, (fig.) buză. (~ unui cuțit.)