articulá v [At: NEGRUZZI, S. I, 52 / Pzi: ~léz / E: fr articuler, lat articulare] 1-2 vtr A (se) lega prin articulații. 3 vt A pronunța un sunet, un cuvânt. 4 vt (Pex) A rosti un cuvânt, o propoziție. 5 vt (Jur; iuz) A arăta ceva în mod clar sau a demonstra bazându-se pe un articol de lege. 6 vt A pune articolul unui substantiv sau unei alte părți de vorbire. 7 vt (Fam; șîe) A ~ o palmă A plesni. 8 vt (Fam) A bate.

ARTICULÁ, articulez, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la sunete sau la cuvinte) A emite, a rosti deslușit cu ajutorul organelor de vorbire. De-abia putu articula cîteva cuvinte de mulțumire și admirație. REBREANU, R. I 179. Nu putea să afle ce vrea bătrînul, care nu era în stare să articuleze nici un cuvînt. BART, E. 338. 2. Refl. (Despre părțile unui întreg) A se lega prin articulații. Mîna se articulează la umăr. 3. Tranz. A pune, a adăuga articol unui substantiv, unui adjectiv sau unui echivalent al lor. (Refl. pas.) Substantivul se articulează cînd este însoțit de un determinativ.

ARTICULÁ, articulez, vb. I. 1. Tranz. A emite un sunet, a rosti deslușit un cuvânt cu ajutorul organelor de vorbire. 2. Tranz. A pune, a adăuga articol unui substantiv sau unui echivalent al lui. 3. Refl. A se lega prin articulații. – Fr. articuler (lat. lit. articulare).

ARTICULÁ vb. I. tr. A emite, a rosti (cuvinte, sunete etc.). 2. tr. A adăuga un articol unui substantiv sau unui echivalent al lui. 3. refl. A se lega printr-o articulație. [< fr. articuler, cf. lat. articulare].

ARTICULÁ vb. I. tr. 1. a emite, a rosti cuvinte, sunete. ◊ a executa o serie de sunete succesive la un instrument muzical sau cu vocea. 2. a atașa articolul unui substantiv. II. refl. a se lega printr-o articulație. (< fr. articuler, lat. articulare)

A ARTICULÁ ~éz tranz. 1) (sunete, silabe, cuvinte etc.) A emite cu ajutorul organelor vorbirii; a rosti; a pronunța. 2) (substantive) A prevedea cu articol. /<fr. articuler, lat. articulare

A SE ARTICULÁ se ~eáză intranz. (despre sunete) A se uni prin articulație. /<fr. articuler, lat. articulare

articulà v. 1. a rosti lămurit: a articula sunetele; 2. fig. a afirma pozitiv: a articula un fapt; 3. a se uni prin articulațiuni.

*articuléz v. tr. (lat. artículo, -áre). Unesc pin încheĭeturĭ. Pun articul unuĭ cuvînt. Pronunț: n’a articulat nicĭ un cuvînt și a plecat.

articulá (a ~) vb., ind. prez. 3 articuleáză

articulá vb., ind. prez. 3 sg. articuleáză

articulez.

ARTICULÁ vb. 1. v. pronunța. 2. v. scoate. 3. a se încheia. (Locul unde se ~ un os.)

ARTICULA vb. 1. a emite, a pronunța, a rosti. (~ deslușit sunete, cuvinte.) 2. a grăi, a pronunța, a rosti, a scoate, a spune, a vorbi, a zice, (prin Mold.) a blești. (N-a ~ un cuvînt.) 3. a se încheia. (Locul unde se ~ un os.)

A articula ≠ a bâigui, a bodogăni, a bolborosi, a bălmăji, a îndruga, a mormăi