ARMISTÍȚIU, armistiții, s. n. Acord între state beligerante în vederea încetării temporare a operațiunilor militare. – Din fr. armistice.

armistíțiu sm [At: CANTEMIR, I. I. II, 209 / V: -ție / Pl: ~ii / E: fr armistice] Suspendare temporară a acțiunilor militare în urma unui acord între părțile beligerante.

ARMISTÍȚIU, armistiții, s. n. Suspendare temporară a acțiunilor militare în urma unui acord încheiat între părțile beligerante. – Din fr. armistice.

ARMISTÍȚIU, armistiții, s. n. Suspendare temporară a acțiunilor militare prin înțelegerea părților beligerante. Victoria de la Izmail a generalului Suvorov, urmată de alte victorii în nordul Dobrogei, silesc pe turci să semneze un armistițiu la Galați (1791). IST. R.P.R. 258. – Variantă: (învechit) armistíție (BĂLCESCU, O. II 150) s. f.

ARMISTÍȚIU, armistiții, s. n. Suspendare temporară a acțiunilor militare, prin înțelegerea părților beligerante. [Var.: (înv.) armistíție s. f.] – După fr. armistice.

ARMISTÍȚIU s.n. Încetare temporară a ostilităților prin înțelegerea părților în luptă. [Pron. -țiu, pl. -ii. / cf. fr. armistice < lat. armistitium < arma – armă, statio – oprire].

ARMISTÍȚIU s. n. suspendare temporară a ostilităților. (< lat. armistitium, fr. armistice)

ARMISTÍȚIU ~i n. Înțelegere dintre părțile beligerante de a înceta temporar operațiile militare. A încheia un ~. [Sil. -țiu] /<lat. armisititium, fr. armistice

armistițiu n. încetare de luptă (pe timp anumit). Armistițiul răsboiului mondial fu încheiat la 11 Noembrie 1918.

*armistíțiŭ n. (din arme și -stițiŭ ca’n interstițiŭ și solstițiŭ; fr. armistice). Pace provizorie.

armistiție sf vz armistițiu

armistíțiu [țiu pron. țĭu] s. n., art. armistíțiul; pl. armistíții, art. armistíțiile (-ți-i-)

armistíțiu s. n. [-țiu pron. -țiu] pl. armistíții, art. armistíțiile (sil. -ți-i-)

armistițiu, pl. armistiții

armistițiu, -ții.