arbănaș sm [At: MOXA, 395/14 / V: (pop) alb~ / Pl: ~i / E: bg арбанащ] (Înv) Albanez.

arbănáș, -ă s. (sîrb. bg. Arbanaš). Vechĭ. Arnăut.

Arbănași m. pl. numele arhaic al Albanezilor sau Arnăuților.

arbănáș s. m., pl. arbănáși corectată

ARBĂNÁȘ s. v. albanez, schipetar.

arbănaș s. v. ALBANEZ. SCHIPETAR.

arbănáș (arbănáși), s. m. – (Înv.) Albanez. – Mr. arbines. Alb. arbën, arbereš (Meyer 12), în parte prin intermediul sb., bg. arbanaš. Numele etnic actual este albanez, dubletul neol., din it. albanese, fr. albanais. În ngr. același nume este ἁρβανίτης, deformat ulterior în ἁρναβίτης; din prima formă provine rom. (înv.) arvanit, iar din ultima tc. arnaut, de unde rom. arnăut, s. m. (albanez; scutier, paznic personal), megl. arnăut (Cihac, I, 544; Șeineanu, II, 24; Lokotsch 104; Meyer 10; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 340), cf. alb. arnaut, bg. arnautin. – Der. de la acesta din urmă, arnăuțesc, adj. (care aparține arnăuților); arnăuțește, adv. (ca arnăuții); arnăuțime, s. f. (mulțime de arnăuți).

ARBĂNAȘ etn. cf. ar. arbines, blg. și srb-cr. arbanasin „albanez”. 1. Arbanaș, Vladul, spătar, 1480 (Has). 2. În sens evocativ, luat ca prenume, ca și alte nume etnice: Arbanaș, nepot Bărescului, 1596 (Has). 3. Turcul, Arbune (16 B II 210). 4. + tc. arnaut< gr. ἀρβανίτης: Arbănatu, D. (AO XV 285). 5. Din tc. amant „albanez”: Arnăutoiu, mold. (Sd XXI 393) Arnăuțoiu (Mus 11). 6. Din ung. arnót „arnăut”: Arnat (Ard I); Arnota, m-rea (etim. dată de V. Bogrea, An C I); Arnota Paraschiv (Braș). Neprobabilă etim. lui Hașdeu pentru Arnota < arnum + suf. -otă.