alergare sf [At: ZILOT, CRON., ap. HEM. 834 / Pl: ~gări / E: alerga] 1 Fugă. 2 Urmărire. 3 Alungare. 4 Peregrinare. 5 Alergătură (6). 6 (Înv; fig) Osteneală. 7 (Jur; înv) Apelare. 8 (Mpl) Probă atletică de fugă pe anumite distanțe. 9 Cursă de cai. 10 (Îs) Loc de ~ Hipodrom.

ALERGÁRE, alergări, s. f. Acțiunea de a alerga. 1. Fugă, goană. Atunci te obosește Eterna alergare. EMINESCU, O. I 64. ◊ Fig. Departe-n șesuri Ziua alungată Lingă reci fruntarii alergarea-și curmă. TOPÎRCEANU, S. A. 28. ♦ Probă atletică de fugă pe anumite distanțe. 2. (Determinat prin «de cai» sau, mai obișnuit, la pl.) Cursă de întrecere organizată după norme precise, dinainte stabilite, între cai de rasă, special pregătiți și: antrenați. Tot orașul... se adunase ca să privească alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 35.

ALERGÁRE, alergări, s. f. Acțiunea de a alerga. ♦ Probă atletică de fugă pe anumite distanțe. ♦ Cursă de întrecere organizată după norme precise, între cai de rasă.

ALERGÁRE ~ări f. 1) v. A ALERGA. 2) Probă atletică constând din fuga pe anumite distanțe. ~ări de viteză. ~ări cu obstacole. 3) Curse de cai. /v. a alerga

alergare f. 1. fapta de a alerga; 2. punere la întrecere a mai multor cai; 3. fig. osteneală: a dobândi postul fără alergare.

alergáre f. Acțiunea de a alerga. Fig. Osteneală: a obținut postu fără alergare. Pl. Curse, întrecerĭ cu caiĭ: a te duce la alergărĭ.

alergáre s. f., g.-d. art. alergắrii; pl. alergắri

alergáre s. f., g.-d. art. alergării; pl. alergări

ALERGÁRE s. 1. cursă, (reg.) încurare, (înv.) curs. (~ de cai.) 2. v. fugă. 3. v. alergătură.

ALERGARE s. 1. cursă, (reg.) încurare, (înv.) curs. (~ de cai.) 2. alergătură, fugă, goană, (Bucov.) scopcă, (înv.) repeziș, repezitură. (S-o ții tot într-o ~.) 3. alergătură, fugă, goană, umblătură, umblet, (reg.) ștrapaț, (Ban.) prepurtare, (prin Transilv.) ștrapă. (Toată ~ lui s-a dovedit cu folos.)