alámă sf [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 73/41 / Pl: alămuri / E: ns cf it lama, srb lama, lim] 1 Aliaj de cupru și zinc, galben-auriu, maleabil, ductil, ușor de prelucrat, cu numeroase și variate întrebuințări în industrie. 2 (Lpl) Obiecte de alamă (1) Si: alămărie². 3 (Lpl) Instrumente muzicale de suflat din alamă.

ALÁMĂ, (2) alămuri, s. f. 1. Aliaj de cupru și zinc, de culoare galbenă-aurie, mai tare decît cuprul și foarte rezistent la umezeală; are numeroase întrebuințări în industrie. Chelia lui sclipește în soare ca o alamă de la locomotivă. SAHIA, N. 30. Zvîrr! cu pravila cea mare după călugări. Apoi, umflînd un sfeșnic zdravăn de alamă, după dînșii, să-i afurisească. CREANGĂ, A. 79. Este-un cort... Cu țărușe De aramă, Cu cîrlige De alamă. TEODORESCU, P. P. 477. 2. (La pl.) Obiecte (mai ales instrumente muzicale) De alamă (1). Fanfara din grădina orașului continuă să urle. Alămurile și toba ei se-aud pînă în mahalale și dincolo de ele. PAS, L. I 289. Pe șina proaspătă s-a scos încă o locomotivă... cu alămuri noi, care sclipesc în soare. SAHIA, N. 29.

ALÁMĂ, (2) alămuri, s. f. 1. Aliaj de cupru și zinc, galben-auriu, cu numeroase întrebuințări în industrie. 2. (La pl.) Obiecte de alamă (1). – Comp. it. lama.

ALÁMĂ s. f. 1. aliaj de cupru și zinc. 2. (pl.) obiect din acest aliaj; instrumente muzicale de suflat din alamă (1). (după it. lama)

ALÁMĂ alămuri f. 1) Aliaj de cupru și zinc, maleabil și dur, utilizat în tehnică. 2) la pl. Obiecte din acest aliaj. Vas de ~. [G.-D. alamei] /cf. it. lama

alamă f. 1. amestec de aramă și de zinc, de o coloare galbenă lucioasă, din care se fac instrumente de fizică, diferite obiecte de artă și instrumente muzicale; 2. pl. alămuri, vase sau unelte de alamă. [Cf. it, LAMA, placă de metal (v. acioae)].

alámă f. fără pl. (it. lama și alama, d. lat. lámina, lamă, limba de metal). Aliaj galben compus din 67 de părțĭ de aramă și 33 de zinc. Pl. n. alămurĭ, vase orĭ alte lucrurĭ de alamă. V. bronz.

alámă s. f., g.-d. art. alámei; (obiecte) pl. alắmuri

alámă s. f., g.-d. art. alámei; (obiecte de alamă) pl. alămuri

alamă, gen. alamei

alamă, -mei gen. a., alămuri pl. (ferecături s. obiecte de aramă).

ALÁMĂ s. 1. (prin Ban.) mesing. (Obiecte de ~.) 2. (la pl.) alămărie. (Tot felul de ~ămuri.)

ALAMĂ s. 1. (prin Ban.) mesing. (Obiecte de ~.) 2. (la pl.) alămărie. (Tot felul de ~uri.)

alámă (alắmuri), s. f. – Aliaj de cupru și zinc. Ngr. μάλαμα „aur”, de unde mr. malamă, amálomă „aur”, alb. malamë „aur”. Schimbarea fonetică și semantică este curioasă. Pare a fi vorba de o etimologie populară, datorată confuziei între aur și alamă (foarte folosită odinioară în ornamentație, de ex. în lucrările de marchetărie). Analogia care se impune între alamă și aramă ar putea explica schimbarea de accent. De asemenea trebuie să se fi produs o despărțire la *μ’ἄλαμα, înțeles ca un presupus *μὲ ἄλαμα „ cu aur” (aceeași pierdere a lui μ inițial în ngr. μασάμαυα › aramafta, formulă de imprecație, cf. N. Grămadă, Codrul Cosminului, IV, 309). Lambrior 373, Hasdeu 674 și DAR pleacă de la it. lama › sb. lama „tinichea”; Densusianu, Rom., XXXIII, 273, pleacă de la ngr. λάμα, iar Körting 5406 de la lat. lamina, ipoteză abandonată. Der. alămar, s. m.; alămărie, s. f.; alămat, alămit, adj. (bătut cu cuie de alamă); alămiu, adj.

alămuri, expresie eliptică desemnând grupul instrumentelor de suflat din alamă din orchestra* simfonică.