adunătură sf [At: DOSOFTEI, V. S. 43₂ / Pl: ~ri / E: aduna + -tură] 1 Grup format prin adunarea la un loc a unor obiecte disparate. 2 (Rar) Adunare (15). 3 (Prt) Grămadă de oameni (fără valoare) adunați din întâmplare Cf strânsură.

ADUNĂTÚRĂ, adunături, s. f. 1. Tot format prin adunarea laolaltă a unor obiecte diferite (și disparate); grămadă nesistematizată. V. strînsură. Dinspre Bărăgan se auzea urletul ploii care se apropia. Trăsnetele plesneau și mai dese; fulgerele se-ncrucișau, iar tunetele despresurau adunătura norilor, spărgîndu-i în șuvoaie mari de apă. MIHALE, O. 208. 2. (De obicei peiorativ) Grămadă de oameni adunați din întîmplare, fără să formeze un tot omogen; gloată. Cumetrele și nevestele tinere din sobor... și toată adunătura de bărbați și de femei... se încolonaseră după dricuri. G. M. ZAMFIRESCU SF. M N. II 230. Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. – Ei auzi! Vedea-i-aș mari, Parcă trece-adunătură De tătari! COȘBUC, P. I 227. D-apoi călugării? O adunătură de zamparagii dugliși din toată lumea. CREANGĂ, A. 120.

ADUNĂTÚRĂ, adunături, s. f. 1. Tot format prin adunarea la un loc a unor obiecte disparate; grămadă nesistematizată. 2. (Peior.) Grămadă de oameni adunați din întâmplare; gloată. – Din aduna + suf. -(ă)tură.

ADUNĂTÚRĂ ~i f. 1) Ceea ce a fost adunat de pe unde s-a putut, fără nici un discernământ; strânsură. 2) depr. Mulțime de oameni adunați întâmplător. ~ de gură-cască. /a aduna + suf. ~ătură

adunătură f. 1. strânsură (de lucruri); 2. întâlnire de oameni de rând și fără țintă serioasă.

adunătúră f., pl. ĭ. Vechĭ. Gloată, sobor. Azĭ. Strînsură, societate de oamenĭ nevrednicĭ adunațĭ din toate părțile: o adunătură!

adunătúră s. f., g.-d. art. adunătúrii; pl. adunătúri

adunătúră s. f., g.-d. art. adunătúrii; pl. adunătúri

ADUNĂTÚRĂ s. (depr.) gloată, scursură, strânsură, șleahtă, (Ban.) zbor. (Nu e decât o ~ de neisprăviți.)

ADUNĂTURĂ s. gloată, strînsură, șleahtă, (Ban.) zbor. (Nu e decît o ~ de neisprăviți.)