ABIOLOGÍE s. f. Disciplină care are ca obiect studierea elementelor anorganice. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiologie.

abiologie sf [At: DEX² / P: ~bi-o~ / Pl: ~e^[1] / E: fr abiologie] Disciplină care are ca obiect studierea elementelor lipsite de viață.

abiologíe s. f. (biol.) Disciplină care se ocupă cu studiul elementelor anorganice. • sil. -bi-o-. g.-d. -iei. / < fr. abiologie; cf. gr. ᾰβιος < ά- „fără”, βίος „viață”, λόγος „cuvânt; studiu”.

ABIOLOGÍE s. f. Disciplină care are ca obiect studierea elementelor lipsite de viață. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiologie.

ABIOLOGÍE s.f. Disciplină care are ca obiect studiul elementelor anorganice. [Gen. -iei. / < fr. abiologie, cf. gr. a – fără, bios – viață, logos – studiu].

abiologíe s. f. disciplină care studiază elementele anorganice. (< fr. abiologie)

ABIOLOGÍE f. Știință care se ocupă cu studiul corpurilor anorganice. /<fr. abiologie

abiologíe (-bi-o-) s. f., art. abiología, g.-d. abiologíi, art. abiologíei

abiologíe s. f. → biologie

ABIO- „lipsa vieții, stare anorganică”. ◊ gr. abios „fără viață” > fr. abio-, germ. id., engl. id. > rom. abio-. □ ~gen (v. -gen₁), adj., rezultat din substanțe minerale sau anorganice; ~geneză (v. -geneză), s. f., concepție materialistă naivă care explică apariția vieții în mod spontan din materie anorganică; sin. abiogenie, arhigeneză, arhigonie; ~genie (v. -genie₁) s. f., abiogeneză*; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază elementele anorganice; ~trofie (v. -trofie), s. f., proces degenerativ al celulelor vii.