înnobilare sf [At: CONTEMP., 1948, nr. 113, 9/1 / V: ~lire / S și: îno~ / Pl: ~lări / E: înnobila] 1 Acordare a titlului de noblețe unei persoane Si: înnobilat¹ (1). 2 Ridicare a cuiva în grad Si: înnobilat¹ (2). 3 Sporire a distincției și rafinamentului unei persoane Si: înnobilat¹ (3). 4-5 Îmbunătățire a calității (unei rase de animale sau a) unei specii de plante Si: înnobilat¹ (4-5). 6 Îmbunătățire, prin procedee fizice sau chimice, a proprietăților unor materiale, substanțe etc. Si: înnobilat¹ (6).

ÎNNOBILÁRE, înnobilări, s. f. Acțiunea de a înnobila. 1. (În orînduirea feudală) Acordare a unui titlu de noblețe. Ceea ce este esențial în evoluția figurii acestui revoluționar nu este momentul înnobilării sale, ci faptul că el a pornit de jos, ca fiu al poporului. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 113, 9/1. 2. Fig. (Despre oameni sau despre manifestările și înfățișarea lor) Înălțare, acordare, imprimare a unui caracter mai distins. În literatură și artă, ca și în știință, preocuparea de a avea în centrul activității omul, de a milita pentru transformarea lui, pentru înnobilarea lui spirituală, constituie o sarcină fundamentală, sarcină care își are rădăcina în concepția clasei muncitoare despre cultură, ca bun al maselor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 357, 3/4.

ÎNNOBILÁRE s.f. Acțiunea de a înnobila și rezultatul ei. [< înnobila].

ÎNNOBILÁ, înnobilez, vb. I. 1. Tranz. A învesti o persoană cu un titlu de noblețe. ♦ Tranz. și refl. Fig. A face ca cineva să devină sau a deveni mai distins, mai rafinat; a (se) înălța. 2. Tranz. și refl. (pas.) A (se) îmbunătăți calitatea unei rase de animale sau a unei specii de plante; a (se) îmbunătăți proprietățile unor substanțe, unor materiale prin procedee fizice sau chimice. – În + nobil (după fr. anoblir și ennoblir).

înnobila [At: CONTEMP., 1948, nr. 113, 9/1 / S și: îno~ / V: (cscj) ~li / Pzi: ~lez / E: în- + nobil] 1 vt A da unei persoane un titlu de noblețe Si: (Trs) a înnobilita. 2-3 vtr (Fig) (A face ca cineva să devină sau) a deveni mai distins, mai rafinat. 4-5 vtr A (se) îmbunătăți calitatea (unei rase de animale sau a) unei specii de plante. 6-7 vtr A (se) îmbunătăți, prin procedee fizice sau chimice, proprietățile unor materiale, substanțe.

înnobilire sf vz înnobilare

ÎNNOBILÁ, înnobilez, vb. I. 1. Tranz. A da unei persoane un titlu de noblețe. ♦ Tranz. și refl. Fig. A face ca cineva să devină sau a deveni mai distins, mai rafinat; a (se) înălța. 2. Tranz. și refl. (pas.) A (se) îmbunătăți calitatea unei rase de animale sau a unei specii de plante; a (se) îmbunătăți proprietățile unor substanțe, unor materiale prin procedee fizice sau chimice. – În + nobil (după fr. anoblir și ennoblir).

ÎNNOBILÁ, înnobilez, vb. I. Tranz. 1. (În orînduirea feudală) A da unei persoane un titlu de noblețe. 2. Fig. (Cu privire la oameni sau la manifestările și înfățișarea lor) A face mai distins, mai fin; a înălța. Femeile bătrîne... poartă în unele zile pe cap, liniștite și grave, o maramă lungă de borangic, care le înnobilează profilul. BOGZA, C. O. 371. Arta a fost unul din marile titluri de nobleță a omului, de aceea, în amintirea posterității, rămîn numai popoarele care și-au înnobilat sufletul. SADOVEANU, E. 62. 3. (Cu privire la animale și plante) A îmbunătăți calitatea unei specii sau a unei rase; a ameliora. ♦ (Cu privire la materiale) A îmbunătăți proprietățile prin procedee fizice sau chimice.

ÎNNOBILÁ vb. I. tr. 1. (Ist.) A da cuiva un titlu de noblețe, a face nobil. 2. (Fig.) A face mai bun, mai fin; a înălța. 3. A îmbunătăți, a ameliora specia, rasa (unor animale, a unor plante etc.). ♦ A îmbunătăți calitățile unui material etc. [După fr. anoblir, ennoblir].

ÎNNOBILÁ vb. I. tr. 1. a da cuiva un titlu de noblețe. 2. a îmbunătăți, a ameliora specia, rasa (unor animale, plante). ◊ a îmbunătăți calitățile unui material etc. II. tr., refl. a (se) face mai bun, mai fin. (după fr. ennoblir)

A ÎNNOBILÁ ~éz tranz. 1) A face să se înnobileze. 2) ist. A învesti cu un titlu de noblețe; a primi în rândul nobililor. 3) A îmbunătăți, conferind proprietăți superioare. ~ o rasă de animale. ~ o specie de plante. ~ un aliaj. /în + nobil

A SE ÎNNOBILÁ mă ~éz intranz. A deveni (mai) nobil; a căpăta noblețe, grandoare morală. /în + nobil

înnobiláre s. f., g.-d. art. înnobilắrii; pl. înnobilắri

înnobiláre s. f., g.-d. art. înnobilării; pl. înnobilări

înnobilá (a ~) vb., ind. prez. 3 înnobileáză

înnobilá vb., ind. prez. 1 sg. înnobiléz, 3 sg. și pl. înnobileáză

Înnobilare ≠ abrutizare

ÎNNOBILÁ vb. (înv.) a evghenisi, a nobilita, (înv. fig.) a înălța. (L-a ~ conte.)

ÎNNOBILA vb. (înv.) a evghenisi, a nobilita, (înv. fig.) a înălța. (L-a ~ duce.)

A înnobila ≠ a abrutiza