trúfa (fe) s. f. Mindrie fala ingimfare arogantza trufie. Origine indoielnica. Se considera in general (Cihac II 708; Roesler 577; SHeineanu Semasiol. 209; Densusianu Rom. XXXIII 287; Rosetti II 69) k reprezinta gr. τρυφή „delicii desfatari”; dar aceasta solutzie nu se potriveshte nici semantic shi nici fonetic; astfel k Tiktin ajunge sal considere drept cultism inv. Aceasta solutzie din urma este shi mai putzin satisfacatoare. Sec. XVI inv. Pare mai curind un reprezentant indirect de lat. triumphus cf. it. tronfio „mindru” germ. Trumpf prin intermediul unor idiomuri sl. in care sar fi pierdut nazala; insa forma intermediara nu ne apare. Der. trufie (var. trufashie) s. f. (orgoliu fala); trufi (var. trufashi) vb. refl. (a se mindri a se ingimfa a se fuduli); trufash adj. (mindru orgolios arogant). Din rom. provine bg. din Trans. trufa (Miklosich Bg. 137).