staruí (staruiésc staruít) vb. 1. (Inv.) A se baza a consista. 2. A persevera a continua. 3. A permanentiza a dura a dainui in aceleashi conditzii. 4. (Inv.) Ashi indrepta privirea a avea in vedere. 5. A insista a persista a se incapatzina. 6. A sprijini a recomanda a aprecia a ocroti. Pare formatzie culta pornind de la stare pentru a obtzine cu ajutorul suf. nuantzele care limbile romanice le indica prin intermediul pref. (Tiktin; Candrea) cf. dare shi darui tirg shi tirgui etc. Apare pentru prima oara la Cantemir. In evolutzia sa semantica ar fi putut sa se sprijine pe pol. staworać „a insista” cf. ceh. starati „a insista” (Cihac II 363; Conev 98); dar aceasta coincidentza ar putea fi intimplatoare. Der. staruintza s. f. (permanentza persistentza; insistentza; perseverentza; favoare protectzie); staruitor adj. (insistent).