SÍCA s. f. pumnal cu lama ușor încovoiată. (< lat. sica)

sică sf [At: BRANZDA, FL. 413 / Pl: sici / E: ns cf osică²] Plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu frunze mari de culoare verde-închis dispuse în rozete și cu flori mici albăstrui sau roșietice Si: (reg) garofiță-de-mare, limba-boului, limba peștelui, marchedon (Statice gmelini).

șică i [At: COMAN, GL. / E: ns cf cică] (Reg; rep) Strigăt cu care se cheamă oile.

SÍCĂ, sici, s. f. Plantă cu frunze de un verde-închis, cu flori albăstrui sau roșietice (Statice Gmelini). Sica... se găsește prin fînețe. Face flori roșietice. ȘEZ. XV 122.

SÍCĂ ~ci f. Plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu frunze mari, dispuse în rozete, cu flori violete, grupate în spiculețe, răspândită în deșerturi și pe litoral. /Orig. nec.

síca s. f.

sícă s. f., g.-d. art. sícii; pl. sici

sícă s. f., g.-d. art. sícii; pl. sici

SÍCĂ s. (BOT.; Statice gmelini) (reg.) marchedon, garofiță-de-mare, limba-boului, limba-peștelui.

SICĂ s. (BOT.; Statice gmelini) (reg.) marchedon, garofiță-de-mare, limba-boului, limba-peștelui.

sícă s. f. – Plantă (Statice Gmelini). Origine necunoscută.

șícă! interj. (reg.; repetat) strigăt cu care se cheamă oile.

ALEXANDRESCU, Sică (Vasile) (1896-1973, n. București), regizor român. A montat la Teatrul Național din București, al cărui prim-regizor a fost vreme îndelungată, comediile lui Caragiale, Goldoni, Gogol, mergînd pe linia tradițiilor clasice ale teatrului românesc. Regizor de film („Bădăranii”, „O scrisoare pierdută”).

SÍCĂ s. f. Denumire dată plantelor erbacee perene din genurile Statice (= Goniolimon) și Limonium, familia plumbaginacee, cu tulpini ramificate, frunze mari, dispuse în rozete, flori mici, în spiculețe, și fructe capsule; sunt răspândite prin stepe, deșerturi și pe litoral.

Sic/a, -ă v. Anastasia I 7, 8 și Atanasie III 2.