sâmbure s.m. I 1 Parte din interiorul unor fructe, cu învelișul lemnos, care conține sămânța. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă (EMIN.). ◊ (pop. ) Moși de sâmburi = nume dat anumitor zile din an (mai ales zilei de sâmbătă), considerate sărbători, în care se fac slujbe de pomenire a morților. ◊ Expr. (reg.) A fi două inimi într-un sâmbure = a fi trup și suflet cu cineva. ♦ Restr. Partea moale a seminței, care conține substanța germinativă. Îmi plac sâmburii de dovleac. ♦ (impr.) Sămânță. Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac (EMIN.). ◊ (reg.) Sâmbure-de-fag = jir. ♦ (reg.) Miez de nucă. ♦ (reg.) Bob de grâu. ♦ (reg.; la pl.) Păsat care se dă, de obicei, de pomană. 2 Fig. (urmat de determ. introduse prin prep. „de”) Cantitate foarte mică din ceva; obiect, lucru etc. de proporții foarte mici; părticică, fărâmă. Întrevăd în spusele lui un sâmbure de adevăr. ◊ Expr. Cât un sâmbure de mac v. mac. II Analog. 1 Parte centrală, esențială a unui lucru, a unei acțiuni; miez, inimă, nucleu. Verbul e sâmburele frazei (PUȘ.). ♦ Partea interioară; interior. Glasuri jalnice ies din sâmburele stâncii (I. NEGR.). 2 Fig. Esență, idee esențială. Sâmburele vieței este egoismul și haina lui, minciuna (EMIN.). 3 Loc, punct de pornire, de formare a ceva; origine, început. Ușor se recunoaște... sâmburele latin al limbii noastre (PUȘ.). ◊ Loc.adv. În sâmbure = în embrion. 4 Concr. Grup restrâns de oameni care acționează în mod organizat pentru un anumit scop și care formează nucleul unei grupări mai mari. S-a închegat la 1857 sâmburele Unirii (HOG.). 5 (astron. ) Parte centrală a unei comete, cu densitate și luminozitate maximă. 6 (fiz.; înv. ) Nucleu. • pl. -i și (pop.) sâmbur s.m. / cf. alb. sumbullë, thumbullë.