răime sf [At: GCR, I, 13/15 / Pl: ? / E: rău + -ime] (Îrg) 1-3 Răutate (1-3). 4 (Îe) A avea o ~ A se înfuria. 5 (Îae) A avea toane.

răíme f. Vechĭ. Răutate.

răutáte f. (d. răŭ). Caracteru omuluĭ răŭ: răutatea oamenilor n’are marginĭ. Malițiozitate, ironie veninoasă: a rîde cu răutate. Faptă rea: a face răutățĭ. Vechĭ. Nenorocire, răŭ: asta nu e mare răutate. A fi capu răutăților, a fi originea saŭ autoru tuturor relelor. – Vechĭ și reutate, răotate (cp. cu cheoloare, greotate, prioteasă), și răime.

RĂÍME s. v. răutate.

răime s. v. RĂUTATE.

răíme s.f. (înv. și reg.) răutate; (în expr.) a avea o răime = a se necăji, a se înfuria; a avea toane.