1) rî́nză f., pl. e (vsl. rendza [Bărb. Ind. 251]. Cp. și cu alb. răndăs, dim. rănd-ză, cheag, organu care conține cheagu, de unde și mrom. arîndză. D. rom. vine rut. rýndzĕa, pol. renska, slovac rynska). La rumegătoare, acea parte a stomahuluĭ care conține cheagu. Pipotă, stomah de pasăre saŭ (iron.) și de om (Mold. Munt. est): Maĭ bine să crăpe rînza de cît să rămîĭe (nemîncată) brînza = maĭ bine să-țĭ fie răŭ de cît să rămîĭe’n hîrgăŭ (Prov.)! O boală caracterizată pin greață. A ți se’ntoarce rînza pe dos, a ți se face mare greață. V. bătucă, pipotă.