MĂMĂLIGÁR s. m., s. n. I. S. m. 1. Persoană care mănîncă (multă) mămăligă. Făcălețul. . . se găsește în casa fiecărui mămăligar. MANOLESCU, I. 66. ♦ Epitet peiorativ folosit (în trecut) la adresa țăranilor munteni și moldoveni (fiindcă se hrăneau cu mămăligă). V. țărănoi, țopîrlan. Elena face haz de acești mămăligari. BOLINTINEANU, O. 439. Întîi și-ntîi, măi mămăligarule. . . pe mine să nu mă iei cu „om bun”. CAMILAR, N. I, 315. 2. Epitet depreciativ pentru un om lipsit de personalitate și de energie. V. m ă m ă l i g ă (2). Tu, de ce te lași, ticăloase, să își bată joc de tine toți mămăligarii? GORJAN, H. I, 16/19. Bărbatul acela nu e bărbat adevărat, ci un mămăligari. MARIAN, O. I, 349. Sandu, un mutălău, și încă vreo cîțiva mămăligari. ap. TDRG. II. S. n. (Regional) 1. Făcăleț. H IV 158, cf. DR. III, 713. 2. Crăcană înfiptă în grindeiul plugului, de care se atîrna traista cu mîncare. Cf. H III 140, 228, 438. – Pl.: (I) mămăligari, (II) mămăligare. – Și: măligár s. n. DR. III, 713. – Mămăligă + suf. -ar.