MĂICUȚĂ s. f. Diminutiv (hipocoristic) al lui m a i c ă. !. Cf. m a i c ă (I 1). Dormi tu, dulce frățior? Căci eu cerc un aspru dor De măicuța mult iubită. BOLINTINEANU, O. 90. Nu mă vede Măicuță-mea că plâng. COȘBUC, B. 27, cf. id. F. 76. Stați să vedeți ce s-a întîmplatl zise măicuța. ARGHEZI, C. J. 10. Să cîntăm una de jale, De-al măicuții greu doruț. JARNIK-BÎRSEANU, D. 310, cf. GOROVEI, C. 381. ◊ (La vocativ, ca termen cu care se adresează cineva mamei sale sau, p. e x t., unei femei mai în virstă) Pentru Dumnezeu, măicuță, dă un sfîrșit fericit. BELDIMAN, O. 89/9. Unde te duci, măicuță? întrebaseră fetele speriate. T. POPOVICI, SE. 23. 2. Cf. m a i c ă (I 2). Că de-i fi, măicuță, mort, Să dau la popa d-un ort. TEODORESCU, P. P. 518. 3. Cf. m a i c ă (I 3). Cine-i acolo?. . . Om bun, măicuță ! CREANGĂ, P. 90, cf. 222, 289. Sui, măicuță-n deal la cruci. MAR. FOLK. 1299. 4. Cf. m a i c ă (I 5). Numai cu maica Evlampiea desăgărița din Văratec, am avut și eu o dată o leacă de clenci. . . Măicuță, de ce ești scumpă la tărîțe și ieftină la făină? CREANGĂ, p. 115. În satul liniștit și curat din jurul mănăstirii Văraticului, măicuțele se strecurau pe ulicioare lin, nici nu li se simțeau pașii. SADOVEANU, O. VII, 220. – Pl.: măicuțe. Voc. și: (regional) măicú. ALR h/172. – Maică + suf. -uță.