MĂGĂDĂU s. m. (Familiar) Om (tînăr) înalt, voinic (v. găligan, lungan, vlăjgan) și cam prost (v. c ă s c ă u n d). Ia, ascultă, bagă-ți mințile în cap, că zău, cît ești de măgădău. . . pe legea mea, mă scoți din sărite. CONV. LIT. XI, 67, cf. PONTBRIANT, D., LM. Joe, după ce se făcu măgădău mare, răsturnă pe tat-său. ISPIRESCU, U. 82, cf. DDRF, ALEXI, W., CANDREA, F. 16, PAMFILE, J. III, 90. Nu ți-e rușine, Dacă nu de el, de mine, Măgădăule, să-ți pui Mintea c-un crîmpei de pui? ARGHEZI, S. P. 116. Cine să cuteze să se pună cu el, mai ales că era cîtă mai măgădăul? PAS, Z. I, 104. Odată mă pomenesc cu o matahală lîngă mine. Al cui ești, mă, a vorbit măgădăul. PREDA, Î. 50, cf. 44, 47. Ești coșcogemite macadău și te amesteci în joaca copiilor. Com. din PIATRA-NEAMȚ. – Pl.: măgădăi. – Și: (regional) macadău s. m. – Etimologia necunoscută. Cf. m ă g ă d a n.