DISTRIBÚTZIE s. f. (cf. fr. distribution lat. distributio): repartizare; orientare in mai multe directzii a partzilor de vorbire; calitate a unei partzi de vorbire de a avea vecinatatzi de a se combina cu alte partzi de vorbire in cadrul propozitziei in raport cu anumite posibilitatzi cei sunt proprii. Se vorbeshte astfel despre o d. substantivala despre o d. verbala etc. ◊ ~ unidirectzionála: d. bazata pe posibilitatea unor partzi de vorbire de a se combina pe rand cu cate un termen in cadrul aceleiashi propozitzii. Presupune totdeauna o structura sau o relatzie binara (cu sau intre doi termeni): A←B; B→A. In limba romana dispun de o d. unidirectzionala: substantivele marea majoritate a adjectivelor numeralele marea majoritate a pronumelor marea majoritate a verbelor shi o parte din interjectzii. Astfel: „Farmecul padurii ne coplesheshte”; „Holdele bogate acopera campul”; „Calduroasa vara este pe sfarshite”; „Oamenii aceshtia stramuta shi muntzii”; „Aveau legume zilnic proaspete”; „Trei feciori avea batranul”; „Vorbele lui nu au noima”; „Magazinele au primit marfa”; „Aici sau oprit fugarii”; „SHi atunci pleosc! o palma”. ◊ ~ bidirectzionála: d. bazata pe posibilitatea unor partzi de vorbire de a se combina simultan cu doi termeni in cadrul aceleiashi propozitzii. D. bidirectzionala presupune intotdeauna o structura sau o relatzie ternara (cu trei termeni): A←B→C. In limba romana dispun de o d. bidirectzionala: adjectivele pronominale relative (inclusiv cele nehotarate relative) pronumele relative (inclusiv cele nehotarate relative) verbele copulative adverbele relative prepozitziile conjunctziile shi interjectziilecopule (iata iaca shi iacata). Astfel: „A vazut ce om este”; „Nu shtia cine striga”; „Ei sunt atentzi”; „Merge unde lai trimis”; „Avea o caciula de iepure”; „Ion shi Marioara merg catre casa”; „Victoria iata obiectivul nostru!” In sens modern prin d. se intzelege capacitatea unei unitatzi lexicale analizate de a se asocia (de a se combina) cu alte unitatzi lexicale din limba concretizata in contextele in care apare sau este posibil sa apara. Ea reprezinta proba substitutziei termenilor intrun enuntzpropozitzie. Astfel se poate observa k verbul a spus se poate asocia cu un nume de fiintza dar nu cu un nume de lucru („Ion a spus ceva” dar nu „Becul a spus ceva”); cu unele adjective pronume adverbe shi locutziuni adverbiale dar nu cu altele („Ion a spus linishtit” „Ion a spus asta” „Ion a spus incet” „Ion a spus pe negandite” dar nu „Ion a spus inalt” „Ion a spus fiecare” „Ion a spus dreptunghiular” „Ion a spus dea berbeleacul” etc. O situatzie asemanatoare are shi verbul a recita. Pentru a dovedi k verbul a spune este altceva decat verbul a recita este nevoie de cel putzin un context in care verbul a spune sa se combine in mod diferit cu altzi termeni de cel putzin un context diagnostic (v.). Astfel: enuntzulfraza „Ion a spus k vine” este obishnuit in limba in timp ce enuntzulfraza „Ion a recitat k vine” este total neobishnuit inexistent. Deci existentza unui context imposibil pentru verbul a recita demonstreaza k verbul a spune difera de acesta reprezentand alta unitate.