căpút³ sn vz căpuț

căpút² sn [At: CV, 1950, nr. 4, 35 / Pl: ~uri / E: nct ] (Trs) Poartă mare dinspre stradă, a unei curți.

căpút¹ sn [At: (a. 1803) IORGA, S. D. XII, 145 / Pl: ~uri / E: mg kaput] (Reg) Haină bărbătească în formă de manta Si: scurtuc.

CĂPUT s.n. (Ban., Criș.) Poartă. Kĕput. Porta. AC, 345. Și acela căput atîta era de greu, cît abiia lu deșchidea și lu închidea 20 de bărbați tari. C 1692, 512^v. Etimologie: magh. kapu.

căpút, n., pl. urĭ (ung. kaput. V. capot). Trans. Manta, pardesiŭ.

CĂPÚT s. v. laibăr, mintean, surtuc.

căput s. v. LAIBĂR. MINTEAN. SURTUC.

căpút (-te), s. n. – Palton, mantou. Mag. kaput, acuz. de la kapu (DAR; Gáldi, Dict., 112).

căpút, căputuri, s.n. – (reg.) Haină scurtă, veston țărănesc; laibăr. – Din magh. kaput, acuz. de la kapu (Galdi, DA, cf. DER; Scriban, MDA).

căpút, -e, s.n. – Haină scurtă, veston țărănesc; laibăr. – Din it. capotto „palton, manta”, magh. kabát.