CUVIÍNȚĂ, cuviințe, s. f. 1. Regulă de bună conduită, atitudine sau purtare cuviincioasă; politețe, decență. Copiii respectă... cuviința mesei. GALACTION, O. I 180. E atîta cuviință în ținuta ei, atîta siguranță în fraza ei limpede și curgătoare. VLAHUȚĂ, O. A. 438. ◊ Loc. adv. După cuviință = după cum se cuvine, așa cum trebuie. El le întîmpină după cuviință. ISPIRESCU, M. V. 27. ◊ Expr. A găsi (sau a crede, a socoti) de cuviință = a găsi, a crede etc. că e bine, nimerit, potrivit. M-am oprit unde am crezut de cuviință. SAHIA, U.R.S.S. 17. Mă rog, ia măsuri cum crezi de cuviință. CARAGIALE, O. VII 201. Am făcut și eu praznic... și am găsit de cuviință să te poftesc și pe d-ta, cumătre. CREANGĂ, P. 30. Tu, autor al Manualului de vînătoare, n-ai socotit de cuviință a număra și turturica printre păsările de vînat. ODOBESCU, S. III 37. A fi de cuviință = a se cuveni. Nu e de cuviință unui om... a lăuda astă... patimă. NEGRUZZI, S. I 74. Cele de cuviință = cele trebuincioase, necesare, indicate. Las’ dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boierul în gîndul său, după ce orîndui cele de cuviință. CREANGĂ, P. 301. 2. (Franțuzism neobișnuit) Ceea ce e convenabil; conveniență. Artele folositoare și cuviințele vieții civilizate. BĂLCESCU, O. II 12.