buciumá [At: TETRAEV. (1574), 208 / V: ~ciná, ~ciuná / Pzi: bucium / E: lat bucinare] 1 vi A sufla din bucium¹ (1) (sau din alte instrumente) Si: a trâmbița. 2 vt (Fig) A spune ceva la toată lumea, în gura mare Si: a anunța, a vesti. 3 vt (Spc) A lăuda. 4 vi (Reg) A plânge. 5 vi (D. lupi; rar) A urla.

BUCÍNĂ s.f. Instrument de suflat la romani, asemănător cornului de vânătoare de astăzi. [Pl. -ne. / < lat. bucina].

buciumà v. 1. a suna din bucium (sau din alt instrument): apoi un corn apucă și buciumă ’n vânt AL.; 2. fig. a vesti în gura mare, a spune la toată lumea. [Vechiu-rom. bucinà = lat. BUCCINARE].

buciná, bucin, vb. intranz. – (reg.; înv.) 1. A cânta din bucium. 2. A plânge: „Hai să legănăm coconu, să nu mai bucine” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 122). – Lat. buccinare „a suna din corn” (MDA, Șăineanu) < lat. bucina „instrument de suflat la romani, asemănător cu cornul de vânătoare”.