antiromán s. n. (lit.) Gen de roman apărut, la sfârșitul anilor ’40, în cadrul noului val al literaturii franceze, care preconizează construirea unei lumi mai «imediate», prezentând realitatea nudă ◊ „O noțiune foarte curentă, investită și cu prestigiu prezumtiv, mai cu seamă în lumea snobilor – deopotrivă autori și cititori – dar nu fără semnificații, e aceea de anti: antiromanul, nume dat de J.P. Sartre literaturii romanești ce a urmat după «Străinul» lui A. Camus, antiteatrul, antipoemul. Pronunțându-se împotriva fenomenului «antiromanelor», «antifilmelor» și «antipieselor», P. și-a explicat nemulțumirea în legătură cu actuala situație a literaturii și dramaturgiei engleze.” Cont. 13 XII 63 p. 2. ◊ „«Carapacea» de C.S., un antiroman?” Luc. 21 IV 79 p. 2; v. și Cont. 13 VII 63 p. 8, 22 V 94 p. 8; v. și antiliteratură, antiteatru (din fr. antiroman; cf. engl. antiroman; DMN 1949, BD 1968; DTL; DN3, DEX-S)