Articol publicat de Ionel Funeriu in Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Trebuie precizat inca de la inceput k nici ortografia fonetica, nici ortografia etimologica nu exista in stare pura. Ortografia fonetica poate contzine elemente de factura etimologica, dupa cum shi aceasta din urma poate recurge la elemente de natura fonetica. Cand afirm k ortografia romaneasca este fonetica sustzin de fapt k principiul fonetic prevaleaza asupra celui etimologic. Dimpotriva, cand afirm k ortografia franceza este etimologica, nu exclud prezentza unor criterii de natura fonetica.

Principiul suveran al ortografiei fonetice este unul simplu: unui sunet (fonem, mai exact) i corespunde o singura litera. In romaneshte, fie k scriem loc, pom, rotund (cuvinte de origine latina), bolnav, domolit, boier (slave), odaie, moft, moloz (turceshti), orash, toba (maghiare), fie, in sfarshit, k scriem posomorat (cuvant cu etimologie necunoscuta), vocala o e reprezentata intotdeauna de acelashi semn grafic: [o]. In ortografia franceza insa, deshi se pronuntza identic, vocala o se scrie in patru feluri, potrivit unor criterii de factura etimologica: eau (lat. -ella) in morceau = bucata, beau (lat. bellus) = frumos; au in sauter (lat. saltare) = a sari, cause (lat. causa) = cauza, motiv; o in: sortir (lat. sortiri) = a ieshi, dormir (lat. dormire) = a dormi. O varianta grafica mult mai rara pentru acelashi sunet este [ô]. Se gaseshte in denumirea turistica a Rivierei Franceze, Côte d’Azur, shi in alte cateva cuvinte precum apôtre = apostol, hôpital = spital. Daca raportam aceste cuvinte la originea lor, constatam k ortografia franceza este atat de pedanta - in sensul bun al termenului - incat marcheaza printrun o circumflex [ô] pana shi pierderea pe drumul de la latina la franceza a unui s, urmator lui, din etimon: costa, apostolus shi hospitalis.

Asemenea comparatzii intre scrierea etimologica shi cea fonetica se pot face luand in discutzie shi alte grafii din alte limbi. Se ajunge la aceleashi concluzii.

Dupa Unirea din anul 1859, odata cu trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin, a inceput o disputa aprinsa intre adeptzii ortografiei etimologice shi adeptzii ortografiei fonetice. Ion Heliade-Radulescu spre sfarshitul vietzii, apoi shcoala latinista a lui Cipariu, Laurian shi Massim au incercat intrun fel sau altul sa promoveze ortografia etimologica. Titu Maiorescu in veacul al XIX-lea shi inceputul celui urmator, k shi Sextil Pushcariu in secolul trecut au sustzinut ideea fonetismului, care pana la urma a avut cashtig de cauza. Trebuie spus insa k lupta n-a fost ushoara shi k fonetismul a cashtigat batalia pas cu pas. Cine are curiozitatea shi posibilitatea sa rasfoiasca manuscrisele scriitorilor noshtri din secolul al XIX-lea constata k Alexandru Macedonski^[1] - dar nu numai el - scria: a canta, vênt, riu, fôntana, adûnc, urmand grafia etimoanelor latine: cantare, ventus, rivus, fontana, aduncus; regula aceasta a complicat scrierea, facand-o greu de asimilat de catre o populatzie nu prea initziata in tainele latinei. A trebuit sa vina reforma ortografica din 1904 care a eliminat grafemele [ê], [ô] shi [û] shi a pastrat doar grafiile [a] shi [i]. Reforma lui Sextil Pushcariu din 1932 a conservat aria raspandirii lui a shi a acceptat generalizarea grafiei sunt in defavoarea lui sint. A venit apoi, dupa doua decenii shi mai bine, reforma din 1953 care l-a eliminat complet pe a; nu insa definitiv, caci litera a a fost reintrodusa zece ani mai tarziu in roman shi derivatele sale Romania, romaneshte, romanesc. Despre ultima reforma, din 1993, in episodul urmator cand voi avea ocazia sa-mi spun parerea despre maniera in care ar trebui sa scriem astazi.